Feeds:
Articole
Comentarii

.

Citesc o carte despre case şi arhitectură, şi cum ne alegem noi spaţiile de locuit în funcţie de ceea ce suntem în mod ideal. Ajunsesem la partea cu “acasă” şi ce înseamnă acest cuvânt: “armonia cu preţiosul nostru cântec interior”. Pentru mine, “acasă” e şi la Ploieşti, e şi aici, în casa mea de la etajul 8 cu tavan “pretenţios” şi a fost şi la Moscova. Am stat în cămin 4 ani de zile şi nu m-am simţit acasă acolo, dar o lună petrecută “pe ruseşte” într-un institut cu gândaci colcăitori şi căldură sufocantă au reuşit să mă facă să simt asta. Vroiam să spun, de fapt, că am prea mult timp liber la dispoziţie ca să fac ceea ce vreau cu adevărat. Am doar febră musculară, pe bune! Dar îmi e clar, acum mai mult ca niciodată, că a avea tot timpul din lume nu prezintă nicio garanţie ca eu să fac ce îmi doresc, adică să (re)învăţ rusa, de exemplu. Dacă e prea mult, timpul liber e doar agonie. Adica e bine când eşti condiţionat de o muncă solicitantă (ei, şi aia ar fi bine să-ţi placă), valorifici altfel timpul liber. Prea mult timp pentru tine înseamnă prea puţine lucruri făcute pentru suflet.

Reclame

.

Printre altele, antropologia e mişto şi pentru că, aflând lucruri despre oameni, Ceilalţi, afli implicit şi despre tine, de la adaptabilitate într-un mediu necunoscut sau prea puţin explorat până la aspecte ce ţin de confort şi grade de suportabilitate.

Despre Ei, am aflat multe şi (nu prea) mărunte. Despre mine, ei bine, în primul rand, o chestie pe care o ştiam dar o ignoram pentru că aşteptam minunea: socializez puţin, nu intraţi în spaţiul meu că fug. Mi-aduc perfect aminte cum toţi colegii mei stăteau seara împreună, vorbind de câte-n lună şi-n stele, iar eu mergeam să mă dau în balansoarul din curtea pensiunii, uitându-mă la nori şi ascultând liniştea şi regretând într-un fel că nu-s mai mult ca ei şi cu ei sau dorind ca în locul lor să fi fost colegii mei din bookblog, de exemplu.

Lucrând în echipă, mi-am dat seama foarte repede că discuţia propriu-zisă nu mă motivează prea tare, ci că îmi place mai degrabă să observ, să mă concentrez mai mult pe ceea ce fac oamenii, decât pe ceea ce spun, sau mai bine zis, pe ceea ce fac atunci când spun.

Apoi, o chestie care mi s-a mai întâmplat o dată, la cursul de artă, dar pe care am resimţit-o mai acut în practică, a fost aceea de a articula chiar şi cel mai banal lucru. La artă, când ni se cerea să analizăm denotativ pictura din faţa noastră, stăteam toate ca mâţele cu ochii cât cepele: nu vedeam o femeie goală întinsă pe un pat şi o ladă în fund, o vedeam pe Venus şi dimpreună cu ea, toate asocierile din lume legate de dragoste, senzualitate etc. În antropologie, e la fel: evidentul trebuie verbalizat. OK, dacă asta părea în teorie simplu, acum zi-o. Şi aici e “şmecheria”: felul cum o zici. Nimic nu e evident, întâmplător, iar ceea ce observi şi auzi tu e la fel de pertinent cu ceea ce observă ceilalţi. Să ajungi să conştientizezi că nu e banal, asta da încercare! Şi o spun fără pic de glumă, pentru că mi-a fost greu când ceilalţi vorbeau cu cea mai mare seriozitate şi importanţă (nu arareori) despre lucruri care mie nu mi se păreau demne de menţionat. A fost bine! Şedinţele alea de după teren îmi lipsesc acum, mi-am dezlegat limba destul de greu.

Cât am stat acolo, unde se-agaţă harta-n cui, nu mi-a lipsit nici internetul, nici perna mea (cea mai bună pernă din lume) şi nici muzica. În ultimele zile doar am simţit nevoia acută de a citi şi de a fi printre oameni de-“ai mei”. Când am coborât, totuşi, din metrou la Iancului şi aşteptând 311, m-a apucat un fel de panică: la ora 9 seara, satul era molcom, vântul adia printre dealuri, iar liniştea era întreruptă doar de greieri – o rânduială cum numai acolo poate exista. Şi i-am înţeles perfect pe cei care spuneau că-i apucă durerea de cap în haosul dintr-un oraş mare.

Atat.

Asa si pe dincolo

Sa-ti zica „Buna dimineata” cineva pe care nu-l cunosti, dar pe care-l vezi in fiecare zi pentru ca e …in drumul tau mereu. Si sa simti cum se bucura de dimineata aia, ce pofta are cand zice asta. Si sa fie mai bine, pentru ca o clipa  uiti ca te grabesti…  Well, he’s cute! Me likes! Si acu’ sunt ca Dana si Silviu in Toti cinci. Dai peste cineva din greseala si…puf! Te iau si danseaza cu tine toate visele din lume.

.

Mă gândeam că ne străduim să ne punem pe faţă o mască şi să-i învăţăm pe oameni să ne recunoască după ea, şi când masca nu mai corespunde nevoilor noastre, devine al naibii de greu să modifici percepţii. Atât de greu încât ajungi să-i urăşti copilăreşte pe cei care-ţi reamintesc în fiecare zi pe cel ce ai fost, cel ce mai eşti (oamenii nu se schimbă niciodată radical) dar în care nu (vrei să) te mai recunoşti.

Fac greşeli din neatenţie (eu, care observ multe!!!), am făcut întotdeauna, dar e pentru prima dată când mă afectează în mod grav. Îmi spuneam nu de mult că n-aş mai fi eu dacă n-aş face aia şi ailaltă, dacă n-aş vorbi cum vorbesc, dacă n-aş râde cum râd…

Aş vrea să fiu amândouă!

Din parc

….cerul se vede atât de frumos printre copaci. Mai ales după ora 5 după-amiaza. Şi felul cum intră soarele printre crengi şi cum unduieşte lacul şi sunetul picăturilor de apă de fântână arteziană. Şi răţuştele, da, răţuştele… În grup, raţa şefă şi chupachupşii sau individual, ca răţoii coloraţi. Şi porumbeii pe care-ţi vine mereu să-i alergi, pe toate aleile. Nu şi puradeii care se scaldă ca oligofrenii în apa murdară. Un moşulică de mână cu băbuţa lui, mirosind a bunici. O fată în bluză roşie care învaţă la turism, ceva. Un tată cu fiica lui, ambii în şlapi şi îmbrăcaţi lejer, care au citit în parc şi acum se duc acasă. Poate că au vedere spre Cişmigiu şi diseară vor mânca o salată de roşii cu brânză şi apoi cireşe, privind asfinţitul. Şi dudele. Roze, albe, negre chiar şi cele scofâlcite pe caldarâm. Şi să ţi se facă o poftă nebună să te morfoleşti la gură cu ele şi să râzi ca plozii. Adică din orice. Aaaaaa, şi Mâna Maicii Domnului, ştiţi voi, plăntuţa aia de pe marginea drumului care miroase divin (numele ei mi-aduce aminte de o noapte şi un taximetrist de la Unirii care ne-a zis, parcă scuzându-se, că îl mângâia Maica Domnului. Bietu’ om aţipise…!)

Scurte

Am fost aseară la o conferinţă despre moarte. Oamenii de lângă noi fac lucruri uimitoare: există pomeni de viu şi înmormântări de viu şi se fac priveghiuri on-line. Plus că în Gorj, există obiceiul dezgropării moroilor (strigoi). Aşa că azi-noapte am visat-o pe mama, iar azi, un cutremur.

Am atâţia ani şi încă sunt oameni (apropiaţi de vârsta mea!!!) care mă intimidează şi care îmi dau mereu sentimentul că vremea când aveam 16 ani nu e atât de departe.

Îmi place poezia asta:

Blues

a întârziat puţin, şi e atâta simplitate

şi-atâta frumuseţe în gesturile ei


când coboară şi trânteşte portiera

apoi se îndreaptă spre mine râzând


cu mâinile uşor depărtate de corp

cu ochii mari ca nişte carafe pline cu miere


vreau să mă încolăcesc lângă pieptul ei


din care nopţile de toamnă fac o sobă micuţă

în care cântă un saxofonist negru

şi unde toate ale casei sunt aranjate cu grijă


şi-acolo să adorm, în sfârşit:

să adorm. Claudiu Komartin

Îmi place din pricina unui singur vers, dar ce frumos… Am fost şi la lansare dar doar puţin.

Câtă observaţie, atâta dramă!

Început un fel de program de exorcizare: citesc Formula fericirii, iar diseară îmi iau porţia de bine şi cald şi frumos începând cu ora şapte.