Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘ganduri’ Category

Să vrei să te defineşti în comparaţie cu alţii e stupid şi zadarnic. Sper să nu uit niciodată asta.

Să poţi să înveţi de la un copil, cum se aruncă, cum nu-i pasă cum stă pampersul pe el, cum n-are chingi, cum ridică degetul şi capul şi se uită poznaş la părintele său.

Să dai deoparte lucrurile nefolositoare şi să le alegi doar pe cele potrivite sufletului tău. Să menţii altele inutile (puţine şi în cantităţi neglijabile) ca să-ţi aducă aminte ce norocos eşti.

Reclame

Read Full Post »

Doar să fac

Întotdeauna am avut senzaţia că vorbesc prea mult şi prea devreme, de altfel, despre ceea ce vreau să fac, despre ce am de gând să fac, mai bine spus. M-aş minţi dacă aş spune că aştept aşa orice fel de reacţie, caut o încurajare, un “oau”. Vorbesc despre lucrurile astea, nefăcute încă, nişte proiecte, mai mici sau mai mari, şi dintr-o nevoie de sinceritate. Habar n-am de ce îi zic aşa, dar aşa mi-a venit. Şi-mi dau seama că atunci când am tăcut şi doar le-am făcut, chiar în ziua când le-am “zămislit” sau la puţin timp după, lucrurile alea au avut cu adevărat o valoare. Deşi poate fi acceptat faptul că simţim nevoia de a împărtăşi, vorbim totuşi prea mult despre planurile noastre. Verbalizarea nu înseamnă neapărat şi că ele vor fi puse în practică, de cele mai multe ori le uităm, energia noastră risipindu-se odată cu articularea cuvintelor. Mai mult, atunci când ajungem să vorbim despre planurile noastre, înseamnă c-am avut timp să reflectăm la rezultate, cât de fericiţi vom fi sau cât de bucuroşi o să fie ceilalţi. Deci nu numai spontaneitatea e ucisă, ci şi surpriza.

Read Full Post »

Angrenaţi

Aţi văzut cât de teamă ne e să rămânem, fie şi pentru câteva clipe, cu noi înşine? Atât de teamă încât am face orice să scăpăm de povara de a ne cunoaşte mai bine. De asta ne cântă mereu ceva în urechi, la televizor urlă întotdeauna cineva, că ascultăm sau nu. Ca să nu fim singuri, pentru că ne e frică de gândurile noastre. Altădată erau căutate şi preţuite momentele de singurătate şi linişte. E atât de nenaturală angoasa asta, acest mal de siècle global, şi, totuşi, prea multe lucruri au devenit “normale” ca să ne mai mirăm. Nu mai există limite, nu mai avem obligaţii, ci doar drepturi, nu mai avem răbdare, suntem mai articulaţi dar goi pe dinăuntru. Nimic nu ne afectează cu adevărat pentru că nu ne dăm osteneala să filtrăm; însetaţi să “experimentăm” cât mai multe, tot ceea ce ni se întâmplă se loveşte de o suprafaţă opacă. Ne uităm în oglindă, dar nu ne oglindim. Nu avem timp să ne dăm seama ce gândim sau ce simţim pentru că alergăm mereu – alergători profesionişti la suta de metri garduri. De maraton n-avem timp, mai bine curse mici şi profitabile.

Read Full Post »

.

Citesc o carte despre case şi arhitectură, şi cum ne alegem noi spaţiile de locuit în funcţie de ceea ce suntem în mod ideal. Ajunsesem la partea cu “acasă” şi ce înseamnă acest cuvânt: “armonia cu preţiosul nostru cântec interior”. Pentru mine, “acasă” e şi la Ploieşti, e şi aici, în casa mea de la etajul 8 cu tavan “pretenţios” şi a fost şi la Moscova. Am stat în cămin 4 ani de zile şi nu m-am simţit acasă acolo, dar o lună petrecută “pe ruseşte” într-un institut cu gândaci colcăitori şi căldură sufocantă au reuşit să mă facă să simt asta. Vroiam să spun, de fapt, că am prea mult timp liber la dispoziţie ca să fac ceea ce vreau cu adevărat. Am doar febră musculară, pe bune! Dar îmi e clar, acum mai mult ca niciodată, că a avea tot timpul din lume nu prezintă nicio garanţie ca eu să fac ce îmi doresc, adică să (re)învăţ rusa, de exemplu. Dacă e prea mult, timpul liber e doar agonie. Adica e bine când eşti condiţionat de o muncă solicitantă (ei, şi aia ar fi bine să-ţi placă), valorifici altfel timpul liber. Prea mult timp pentru tine înseamnă prea puţine lucruri făcute pentru suflet.

Read Full Post »

.

Printre altele, antropologia e mişto şi pentru că, aflând lucruri despre oameni, Ceilalţi, afli implicit şi despre tine, de la adaptabilitate într-un mediu necunoscut sau prea puţin explorat până la aspecte ce ţin de confort şi grade de suportabilitate.

Despre Ei, am aflat multe şi (nu prea) mărunte. Despre mine, ei bine, în primul rand, o chestie pe care o ştiam dar o ignoram pentru că aşteptam minunea: socializez puţin, nu intraţi în spaţiul meu că fug. Mi-aduc perfect aminte cum toţi colegii mei stăteau seara împreună, vorbind de câte-n lună şi-n stele, iar eu mergeam să mă dau în balansoarul din curtea pensiunii, uitându-mă la nori şi ascultând liniştea şi regretând într-un fel că nu-s mai mult ca ei şi cu ei sau dorind ca în locul lor să fi fost colegii mei din bookblog, de exemplu.

Lucrând în echipă, mi-am dat seama foarte repede că discuţia propriu-zisă nu mă motivează prea tare, ci că îmi place mai degrabă să observ, să mă concentrez mai mult pe ceea ce fac oamenii, decât pe ceea ce spun, sau mai bine zis, pe ceea ce fac atunci când spun.

Apoi, o chestie care mi s-a mai întâmplat o dată, la cursul de artă, dar pe care am resimţit-o mai acut în practică, a fost aceea de a articula chiar şi cel mai banal lucru. La artă, când ni se cerea să analizăm denotativ pictura din faţa noastră, stăteam toate ca mâţele cu ochii cât cepele: nu vedeam o femeie goală întinsă pe un pat şi o ladă în fund, o vedeam pe Venus şi dimpreună cu ea, toate asocierile din lume legate de dragoste, senzualitate etc. În antropologie, e la fel: evidentul trebuie verbalizat. OK, dacă asta părea în teorie simplu, acum zi-o. Şi aici e “şmecheria”: felul cum o zici. Nimic nu e evident, întâmplător, iar ceea ce observi şi auzi tu e la fel de pertinent cu ceea ce observă ceilalţi. Să ajungi să conştientizezi că nu e banal, asta da încercare! Şi o spun fără pic de glumă, pentru că mi-a fost greu când ceilalţi vorbeau cu cea mai mare seriozitate şi importanţă (nu arareori) despre lucruri care mie nu mi se păreau demne de menţionat. A fost bine! Şedinţele alea de după teren îmi lipsesc acum, mi-am dezlegat limba destul de greu.

Cât am stat acolo, unde se-agaţă harta-n cui, nu mi-a lipsit nici internetul, nici perna mea (cea mai bună pernă din lume) şi nici muzica. În ultimele zile doar am simţit nevoia acută de a citi şi de a fi printre oameni de-“ai mei”. Când am coborât, totuşi, din metrou la Iancului şi aşteptând 311, m-a apucat un fel de panică: la ora 9 seara, satul era molcom, vântul adia printre dealuri, iar liniştea era întreruptă doar de greieri – o rânduială cum numai acolo poate exista. Şi i-am înţeles perfect pe cei care spuneau că-i apucă durerea de cap în haosul dintr-un oraş mare.

Read Full Post »

Despre umilinţă

Nu cea creştină, nu smerenia. Ci umilinţa la care suntem expuşi poate zilnic, de la privirile de jos în sus ale funcţionarilor publici până la mizeriile din mijloacele de transport. Picături într-un ocean pentru că am tot fost umiliţi şi cred că încă nu ne-am încasat toată porţia.

A început în Renaştere când Copernic ne-a dat o palmă dureroasă, afirmând că Pământul se învârteşte, asemeni tuturor celorlalte planete, în jurul Soarelui, şi nu că ar fi un centru imobil al Universului. Umilire cosmogonică!

În secolul 19, Darwin ne aduce teoria evoluţionistă. Omul, care se mândrise până atunci cu originea sa divină, sufletul nemuritor şi raţiune, află că este doar un “demn” urmaş al regnului animal. Umilire biologică!

În zorii secolului 20, Sigmund Freud, părintele psihanalizei, demonstrează că omul, departe de a fi stăpân pe gândurile şi afectele sale, este condus de instincte de origine inconştientă, că ele sunt cele care ne fac să acţionăm şi că eul nu este stăpân la el acasă. Umilire psihologică!

Se spune că nu ni se dă niciodată mai mult decât putem să îndurăm (şi prin asta recunosc existenţa unui Dumnezeu în lume, El nu ne dă…). Oare câtă umilinţă o fi pus deoparte pentru noi?

Read Full Post »

N-am mai scris de mult. N-am mai avut ce, n-am avut chef…

Zice Ilie undeva, citându-l pe Denis de Rougemont, pare-se, că femeile sunt lipsite de retorică. I’ll say, având în vedere că suntem arţăgoase, ridicăm tonul încă de la începutul unei discuţii oricât de plate, suntem pline de prejudecăţi şi ne credem atotştiutoare. Cel mai tare mă enervează atotştiinţa, iritarea care le cuprinde pe unele dintre noi când sunt contrazise. Nu sunt genul care să discute în contradictoriu, am o teamă instinctivă de certuri, de ţipete şi, de cele mai multe ori, la asta se ajunge. Nu-mi place neapărat acest lucru la mine. Că renunţ uşor când mă lovesc de încăpăţânare şi de o consecvenţă a susţinerii părerilor pe care eu nu o am. Nu vreau să conving pe nimeni de nimic (nu mă refer aici şi la apropiaţi, familie, prieteni), nici măcar atunci când ei greşesc. Am făcut-o o dată, cu o turcoaică şi familia ei şi mi s-a spus că sunt nepoliticoasă. Nu eram, aveam doar dreptate. Si nu găsesc sensul amestecului în unele tipuri de dispute (pe teme politice, de exemplu) pentru că niciuna dintre tabere nu câştigă nimic. Doar se irită reciproc, au impresia că-s unii mai deştepţi ca alţii, tot se atacă cu “de ce”-uri şi “cum”- uri şi nu dau nicio soluţie. Nu e suficient să ştiţi cuvinte mari şi cine a participat la alegeri şi cine-a câştigat. Bottom line, sunteţi dezgustători pentru că rămâneţi şi voi cu un gust amar şi cu frustrări nediminuate. Iar femeile au o violenţă a expunerii propriilor opinii care nu face decât să le obosească la sfârşit. Stick to what you know! Feel!

Am nevoie de un job, să nu mai îmi îngheţe picioarele (şi totuşi, ce bine! e aproape toamnă!) şi o temă coerentă pentru lucrare. Si să nu mai stau pe messenger. Să nu mai deschid calculatorul, fir-ar să fie!

Suntem suma oamenilor pe care i-am întâlnit/ iubit: preluăm din gesturi, vorbe, râdem ca ei, stăm bosumflaţi ca ei. Fascinant!

Transfăgărăşanul is bliss! Pură şi simplă. Şi nasul cu care adulmecăm, unul din cele mai tari organe cu care ne-a înzestrat viaţa!

Read Full Post »

Older Posts »