Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘despre oameni si obiceiuri’ Category

Câteodată mă simt ciudată. Mă uit la mine şi nu mă recunosc. „Uite-o şi p’asta cum respiră, cum rămâne cu ochii pironiţi în calculator minute întregi, cum are fiori pentru că au eliberat-o pe Íngrid Betancourt şi cum zâmbeşte când vede un tip cu căştile pe urechi care prinde un puf în pumn, îl ţine câteva secunde şi-i dă drumul şi surâde”.

În familia mea, oamenii sunt mult prea stângători. Păstrează lucrurile cu anii şi nu se îndură în veci să arunce vechituri inutile. Eu colecţionez hârtii. Am mai multe hârţoage ca un contabil sau un centru de reciclat. Sunt lucruri faine însemnate pe ele, copiate de pe undeva sau scoase de pe net, dar pe care clar n-o să-mi mai aştern genele. Strâng hârtii. Greeeeeeeu mai fu când a trebuit să arunc nişte reviste de acum un an. Când eram mai fragedă, visam la apartamentul din videoclipul ăsta.

Pe de altă parte, mănânc îngheţată în fiecare zi, ceea ce înseamnă că endorfinele mi se dezvoltă în ritm mulţumitor, mă brosez temeinic (dacă m-ar vedea, tata mi-ar zice să am totuşi grijă de dinţişorii mei) şi de-abia aştept să vină momentul în care să m-arunc în minunata lenjerie nouă.

Read Full Post »

Dacă îi mai strigi o dată copilului tău ca e o „jigodia dracului”, vin la uşă şi te spurc. Mai ales că în general pari o femeie echilibrată şi care, culmea, îşi iubeşte progenitura. Dar când îl pui să muncească de la 10 ani, îl dai la două şcoli şi ai pretenţia ca totul în comportamentul lui să fie exemplar, atunci ai o problemă mare. Nu poţi să defulezi ca o isterică în faţa lui, care plânge de ţi se rupe inima. Nu poţi să ai pretenţia ca el să-ţi înţeleagă frustrările. Pricep că e greu să-l creşti singură, dar poţi face ceva. Nu e târziu pentru tine şi nici pentru el. N-o să-l ajute ţipetele. Când va fi mare şi va auzi oameni certându-se în preajma lui, pielea îl va furnica. O să-i fie frică, o frică inexplicabilă şi-o să vrea să plângă. Şi teama… teama că într-o zi, ar putea sfârşi ca tine.

Read Full Post »

De ce femeile se roagă mai mult decât bărbaţii?

şi

De ce unele dintre ele, imediat după ce au citit din două cărţulii bisericeşti diferite, s-au închinat şi au sărutat respectivele cărţi, îşi dau cu gloss pe buze şi încep să mestece gumă?

Read Full Post »

Cum îşi poate lăsa un părinte normal la cap copilul singur? Si el să plece după cai verzi pe pereţi, la muncă nu-ştiu-unde, deşi „tot pentru el o face?” Cum să laşi un pui de om să devină şi mai violent, şi mai debusolat ca tu să-ţi rezolvi nişte treburi financiare? Asta ne-a povestit o profă despre unul din copiii de la curs. Alta a venit ieri, însoţită de o fetiţă de vreo 12 ani care spunea că ai ei au uitat să vină s-o ia de la curs. I se citea spaima în ochi şi peste 10 minute am văzut-o sărind de una singură pe holuri.

Părinţii mei mi-au acordat întotdeauna o încredere (uneori) prea mare pentru umerii mei de copil, chiar şi atunci când săream de pe şifonier direct în pat. Nu m-au bătut niciodată, mmm, ba da, m-a bătut mama, dar meritam. Eu sunt pentru altoitul piticilor atunci când fac năzbâtii. Dar ambii părinţi ar trebui să-şi ia responsabilitatea asta, nu numai unul. Aici, cel mai bun exemplu este al nepoţelului meu, A. Mama lui îl bate, tatăl nu. Fac apel către toţi tăticii din lume, care, altfel oameni mari, se găsesc brusc docili în faţa unui mănunchi de om cu ochii alunecoşi, plângăcios şi şantajist. Ori nu dai deloc, ori faci şi tu ca celălalt. Echilibrul dispare altfel, copilul începe să-l favorizeze pe unul din părinţi, apar disensiuni între aceştia. A, şi dacă tot dai în el, nu-i da totuşi în cap. Sau peste faţă.

Ziceam că pe mine m-a bătut mama. Fratele meu era un ţânc şi am fost toţi trei la teatrul de păpuşi. Când am ieşit, mama m-a pus să merg în faţa lor, ca să mă vadă. Dar eram de pe atunci gură-cască şi m-am pierdut. Bine că ştiam drumul spre casa bunică-mii. Am ajuns acolo, i-am spus, apoi a venit şi mama. A început să plângă, a luat un făcăleţ şi a vrut să-mi dea cu el la fund dar mă piteam în spatele lu’ mamaie. A lovit-o pe ea de câteva ori, i-a făcut rană la deget şi s-a potolit. Pe mine nu m-a atins prea mult… Mda, de fapt, asta nu e bătaie…

Read Full Post »

Tocmai am terminat de citit Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran. De mult n-am mai citit o cărticică (are 80 de pagini) cu atâtea vorbe de duh la fiecare trei rânduri. Cartea are şi CD, unde citeşte chiar Schmitt, pe muzică compusă tot de el. Mi-a plăcut foarte mult cum este exploatată relaţia dintre un puşti evreu, Momo, şi sufistul Ibrahim, care nu e arab pentru că arab ar însemna să aibă băcănia deschisă şi noaptea şi duminica. Momo e un copil care la 11 ani se duce să devină bărbat în rue de Paradis. Cu privire la asta, Ibrahim îi spune serios: „Momo, c’est bien d’aller chez des professionnelles. Les premières fois, il faut toujours aller chez des professionnelles, des femmes qui connaissent bien le métier. Après, quand tu y mettras des complications, des sentiments, tu pourras te contenter d’amateurs”. Cartea e ca un basm. Schmitt spune că a vrut să dea o imagine pozitivă islamului, în aceste vremuri când islamismul şi teroriştii lui calomniază o religie cu milioane de adepţi. Interesant este că în Israel, partizani ai păcii, fie ei arabi, evrei sau creştini pun în scenă, în unul şi acelaşi teatru, Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran (într-o seară în arabă, în alta în ebraică) pentru a-şi face cunoscută poziţia, speranţa că războaiele religioase vor înceta. Dl Ibrahim îl învaţă pe ucenicul său să danseze, să zâmbească, să recunoască religiile, cu ochii închişi, după edificiul sfânt în care intră. Cel mai simplu şi, în acelaşi timp, pregnant mesaj transmis de carte e acela că oamenii se înţeleg între ei. Odată ce ajungi să cunoşti diferenţele, este imposibil să nu empatizezi. Oamenii sunt oameni indiferent de felul cum scriu, se închină sau mănâncă. Şi că poţi învăţa o mulţime de lucruri doar ştiind a asculta. Discurs pro toleranţă nu fac. Mie mi se pare ieşit din comun să nu fi atras de cei diferiţi de tine.

În plus, sunt atâtea filme- eu mă gândesc la Crash– care tratează subiectul ăsta mult mai bine. La Crash plâng mereu, am scenele mele: o dată când iranianul o împuşcă pe fetiţa mexicană cu gloanţe oarbe şi când personajul hidos, la început, al lui Matt Dillon, o salvează pe negresa pe care o agresase sexual sub ochii soţului ei. Poveste cu iranian am şi eu. Făceam meditaţie cu o fetiţă, Soraya. Am stat la început de vorbă cu tatăl ei, iranian. În timpul discuţiei, am zis că am avut şi eu prieteni arabi şi că ştiu câteva cuvinte în arabă. Mi-am dat seama de gafă dar am tăcut. În schimb el m-a asasinat cu privirea şi mi-a spus dispreţuitor: „Eu nu sunt arab, sunt persan”. De atunci n-am mai dat cu ochii de el.

Prieteni arabi am avut într-adevăr. Faysal, Fausya, Fida, Fatmi şi Firas. 5 de F. De Faysal nu mi-aduc bine aminte; învăţa la Bucureşti şi nu stătea prea mult pe-afară. Fausya era sensibilă, Fida (preferata mea) era diplomată şi caldă, Fatmi avea părul ca Shirley Temple şi Firas era creţ şi mic (avea trei ani atunci). Eram fascinaţi toţi de ei, deşi ciudaţi care-i făceau ţigani existau. La început, se apărau frumos şi ziceau că sunt arabi, dar când au văzut ce înseamnă să fii ţigan în România, respingeau cu brutalitate comparaţia. Atunci, în clasa a 9-a, cred, a început să-mi placă muzica arabească, limba aia minunată (după greacă, e una din cele pe care mi-ar plăcea să o ştiu) şi mâncarea: cel mai bine mi-aduc aminte de un fel de brânză cu mentă în ea. Nu ştiu dacă era specialitate; ei erau din Alep, Siria. M-au învăţat cuvinte, mai ştiu şi acum câteva, ştiam şi să-mi scriu numele, dar n-am mai exersat de mult.

Păi acum mă duc să devorez tot ce găsesc de Schmitt. Mă găsiţi zâmbind la mine acasă, în troleu sau în tren.

Read Full Post »

2-1

Imi plac oamenii care mă fac să mă gândesc la ei (că-i cunosc sau nu). Treceam azi printr-un parc şi am văzut mulţi oameni, îndrăgostiţi absorbiţi, chupachupşi care-şi împingeau căruciorul cu o mină preocupată, câini şturlubatici ţinuţi în lesă de mâini bătrâne, şi se auzeau ţipete şi ciripituri şi vedeam liliac înflorit şi era vreme de zburdat. Şi m-am gândit că e o viaţă frumoasă, exact aşa cum îmi spusese cineva cu câteva ore înainte. Îmi plac oamenii de felul ăsta (nu ştiu cum, adică) pentru că, de fiecare dată când mă gândesc la ei, pare că e exact lucrul de care aveam nevoie ca să mai zâmbesc o dată.

Nu-mi plac oamenii care se poartă cu mine ca şi cum ne cunoaştem de când hău şi au acel aer complice, conspirativ („ştii tu despre ce vorbesc”) când mi se adresează. E neplăcut! Îmi vine să fug şi să mă ascund. (Cred că mi-e ruşine…pentru ei).

Îmi plac oamenii care-mi spun cu naturaleţe că însemn ceva pentru ei. Mi-i drag să-i văd venind să-mi arate ce carte şi-au luat (şi să-mi facă „în ciudă”), sau când îmi zic că mi-au simţit lipsa. E bine. Ca chili-ul din ciocolată. It gives me a lift.

PS 1: 2-1= e clar că nu-s mizantropă (n-aveam niciun dubiu, de fapt)

PS 2: me has tickets to Metallicaaaaaaaaaaa!

Read Full Post »

Mă uit în playlist-ul meu (că tot am avut o leapşă cu cânticele) şi văd c-am acolo o mulţime de melodii…well, naşpa. Sau cel puţin aşa ar putea fi ele considerate de oameni cu scaun la cap. Baltimora- Jungle life? Anda Adam- Ce ţi-aş face? Dansez ca o apucată pe Crazy loop şi Dragostea din tei? Dar îmi plac la nebunie. Deci nu sunt naşpa, de fapt. Îmi plac. Mă fac să ţopăi.

La fel e cu cărţile şi filmele. Nu poţi citi doar ce e bun. (Bunul e un concept relativ, dar asta e altă discuţie). Îmi place să experimentez. Când eram mai tânără şi necoaptă (:|) am „cochetat” cu Sandra Brown. Am citit vreo două romane dar nu-mi plăcea pattern-ul din ele, îl preferam pe cel al Barbarei Taylor Bradford, cu Puterea visului şi Emma Hart a ei, femeia puternică. Mai aproape de zilele noastre, am încercat chick lit-uri (unul, ca să fim exacţi) dar nu mi-a plăcut. Era Diavolul se îmbracă la Prada. M-a prins în schimb filmul. Acum există, pare-se, şi wit-lit-uri, dar nu cred să am răbdare.

Mai bine mă uit la film. Muzica şi versurile- loved it; 27 dresses- la fel, şi câte şi mai câte. Şi pun pariu c-o să văd şi altele. Îmi plac!

Cred că şi blogurile intră tot aici. Vizitez din când în când un blog doar ca să văd ce maxime a mai emis vajnica-i posesoare agramată şi cam toantă. Nu mă interesează absolut nimic din ce spune, dar mă uit pe gaura cheii.

Nu fac o tragedie din asta. Îndoielnicul e şi el parte din noi. Astea sunt pentru mine Ştirile de la ora 5 şi pentru că nu mă uit la televizor, trebuie să suplinesc cumva nevoia (umană şi urbană) de periferic.

Read Full Post »

De câteva zile, la Institut tot vine un om care în accepţiunea tuturor este un „nebun”. Miroase de la o poştă, e foarte insistent, a întrebat chiar dacă nu se poate să-l lăsăm să participe la orele de copii (pentru sufletul lui) şi care, chipurile, mă găseşte teribil de drăguţă. Acum, na, ştiam că am un fel de lipici la toţi SDF(sans domicile fixe)-ii din lume, dar chiar aşa să mă îngrozească vreunul din ei, nu s-a întâmplat. A făcut cunoştinţă cu mine de mai multe ori, mă întreabă mereu cum mă cheamă şi câţi ani am, dacă am experienţă şi dacă pot să-i dau lecţii de franceză. NU! Nu pot! (Mă simt foarte rea, mai ales că omul are o problemă, o să ard în focurile iadului… bygones!) Azi, în afară de faptul că se băga în sufletul meu fără să pară că ştie ceva de spaţiul intim al fiecăruia, când i-am zis că se închide sala, a dat să-mi pupe mâna. A doua oară! I-am zis că e în ordine, că nu e necesar, că mi-a mai pupat-o o dată. La care: „Dar cum să mă despart de dumneavoastră fără să vă sărut mâna?” Am rămas perplexă şi chiar cred că dacă ar sta puţin mai departe de mine, nu mi-ar repugna atât de mult. Ieri mi-a zis că el nu ştie dacă e bine cum se poartă şi mă tot întreba dacă e bine sau nu. Nu se cunosc prea multe despre el, vine totuşi de mult la Institut şi e acceptat înăuntru, deşi îi deranjează olfactiv pe ceilalţi. Demult, era un om extraordinar, cult, dar a avut probabil o decepţie. Şi nu cred să aibă mai mult de 35 de ani. C’est la vie!?!

Nu stiu cum se face dar asta mi-a adus aminte de un alt „admirator”. Aveam vreo 13 ani, cred, pierdeam vremea pe-afară când vine la mine un tip şi-mi dă fără nici un cuvânt o scrisoare. O citesc, multe greşeli, şi din ele reieşea cât sunt eu de faină, bla bla, prostii din astea. Îi zic „intermediarului”, care aştepta un răspuns mai la o parte că n-am ce zice, că tre’ să-l văd pe expeditorul înamorat. A doua zi, primesc altă scrisoare, cu un alt abţibild în ea (le-am păstrat multă vreme) în care flăcăul spunea ceva cam aşa: „se pare că totul a fost o greşeală, nu erai tu cea la care trebuia să ajungă scrisoarea, dar plăcându-mi de tine m-am gândit să-ţi scriu”. Şi îşi repeta banalităţile. Am murit de râs. Îmi plăcea de „peţitor”.

Când m-am întors acasă, cătrănită şi înfometată, am văzut un căţelandru cu o căciulă între dinţi, agitat şi zănatic. Asta mi-a adus aminte că-mi doresc muuuuult de tot un Labrador sau un Golden Retriever care să mă întâmpine, când vin de la ski, în cabana mea de la munte, dotată cu perdele verzi (sau portocalii- decizii, decizii!) şi cu un iubit cu şorţ, mirosind a cald.

Read Full Post »

Astăzi am cunoscut două tipuri de persoane: de una din ele n-aş mai vrea să dau niciodată, pe a doua ar trebui s-o întâlnesc mai des. Pe prima o întâlneşti mai peste tot, e genul de persoană care te face să te simţi ridicol, deşi îţi dai foarte bine seama că EA este cea ridicolă. Eşti încontinuu mirat cum poate cineva să te trateze cu atâta nonşalanţă când îi zici clar şi răspicat că vrei să fii ajutat. Ea ar putea să te ajute, măcar să fie lângă tine când îi vorbeşti, dar empatia nu înseamnă altceva pentru ea decât să te ademenească cu câteva diminutive şi să nu aştepte răspunsul tău, pentru că nu? ea ştie mai bine decât tine ce simţi şi ce gândeşti. Îţi pune câteva întrebări care lasă să se întrevadă că într-adevăr ştie despre ce vorbeşte, (e o profesionistă, ce Dumnezeu?) şi scapă de tine la 2 minute după ce ai cunoscut-o. Am văzut-o apoi, mergând ca o regină, adresând câteva cuvinte-clişeu celorlalţi „pacienţi”. Îmi venea să râd şi cred că aveam un zâmbet tâmp pe faţă. Ce mi-a spus ea şi „tratamentul” pe care trebuie să-l urmez le puteam găsi foarte bine şi pe net.

A doua este o africancă autodidactă şi hotărâtă să-şi schimbe viaţa. Termină Politehnica şi vrea să plece în Canada. Numai că nu ştie franceză. Este în schimb bătăioasă şi gândeşte pozitiv. De ce oare îmi dă mie lecţii de viaţă un om care vine dintr-o ţară care o duce mult mai prost ca România? Să nu fiu înţeleasă anapoda: nu e numai unul, toţi pe care i-am cunoscut aici sunt aşa. Discriminările i-au făcut mai duri, mai reticenţi dar şi mai dispuşi să lupte, să se zbată, să arate. Noi de ce nu? Avem o istorie sângeroasă dar şi victorioasă şi, totuşi, pare că nu putem trăi în acord cu noi înşine. Ne vrem puternici, dar suntem numai stingheriţi. Am vrea să dăm cu pumnul în masă, dar ne regasim umili. Che Guevara spunea: Yo no soy un libertador. Los libertadores no existen. La gente se libera a si misma. De păcate, de tiranie, de pesimism, de oblomovism, fudulie şi suficienţă.

Read Full Post »

Picareşti

Una din distracţiile mele favorite când merg cu trenul este să fixez toate persoanele de sex feminin şi să văd dacă am ceva din ele. Cel mai uşor mi-e cu fetiţele. Îmi recunosc, uneori cu groază, alteori cu milă sau simpatie toate stângăciile şi privirile timide de copilandră speriată. Greu mi-e să mă închipui la vârstă adultă (asta înseamnă aici pe la 40 de ani) sau la bătrâneţe. Mi-e teamă să nu devin rigidă ca doamna cu fular roşu din faţa mea, să nu am gesturi scurte şi tăioase ca doamna grasă şi făcută permanent care stă la câteva banchete mai încolo (merg cu personalul, e mai incitant aşa). Ca bătrână mi-e şi mai greu să mă recunosc în cineva. Întotdeauna m-am închipuit blândă şi zâmbitoare. Stiu şi cu cine mi-ar plăcea să semăn un pic: cu o doamnă la vreo 90 de ani, căreia eu îi spun Prinţesa, pentru că are gesturi şi vorbe nobile. E încă lucidă, dă replica repede şi la obiect, vorbeşte singură, se mişcă încet, te serveşte mereu cu câte ceva, e atentă la tot şi e foarte înaltă (mereu m-am gândit la oamenii bătrâni ca fiind mici de înălţime). La bărbaţi mă amuză să-mi închipui cum arătau când erau mici sau cum vor fi ca adulţi. De exemplu, bărbatul din diagonală a fost sigur bun la matematică şi-i plăcea vinul. De-aia îi râd ochii acum. Sau băieţelul grăsun care se tot plimbă pe culoar: când va fi mare, îşi va lua femeia de-o aripă şi va merge cu dânsa la Cárfur Bucureşti (ei fiind dintr-un sat prahovean). Pe drumul de întoarcere, pe lângă faptul că paporniţele lor vor incomoda trecerea celorlalţi pasageri, mititelu’ va avea poftă să ciugulească ceva. La cele peste 120 de kile, e lesne de-nţeles de ce! Aşa că soaţa-i iubitoare va scoate din paporniţă o gustărică pentru leul de bărbat. Eniuei!

Aseară am văzut Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford. Plictiseală, ceva de speriat! La fel de lung şi întortocheat ca Zodiac. Singurul lucru bun: muzica (Nick Cave nu putea să greşească).

Crăciunul a venit şi-a trecut, în ritm de colinde şi papa bun, am primit unele din lucrurile pe care le voiam şi altele în plus, şi-acum aştept noul an.

Si am o nouă obsesie:

 

Călător mereu pe drum

Printre spini şi stele

Se preface iarba-n scrum

Dar cântăm oricum.

 

Se preface scrumu-n flori

Printr-un crâng uitat

Unde noi de-atâtea ori

Din suflet v-am cântat.

 

Călător visător

Unde vrei s-ajungi?

Călător visător

Clipele-s prea lungi

 

Călători din loc în loc

Prinşi de doruri grele

Când sunt gata să ia foc

Flori de busuioc

 

Nici nu ştim cât va mai fi

Casa unde-am tras

Dar din vraja ei de-o zi

Un cântec v-a rămas.

 

Călător visător

Unde vrei s-ajungi?

Călător visător

Clipele-s prea lungi

Read Full Post »

Older Posts »