Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘despre oameni si obiceiuri’ Category

Câteodată mă simt ciudată. Mă uit la mine şi nu mă recunosc. „Uite-o şi p’asta cum respiră, cum rămâne cu ochii pironiţi în calculator minute întregi, cum are fiori pentru că au eliberat-o pe Íngrid Betancourt şi cum zâmbeşte când vede un tip cu căştile pe urechi care prinde un puf în pumn, îl ţine câteva secunde şi-i dă drumul şi surâde”.

În familia mea, oamenii sunt mult prea stângători. Păstrează lucrurile cu anii şi nu se îndură în veci să arunce vechituri inutile. Eu colecţionez hârtii. Am mai multe hârţoage ca un contabil sau un centru de reciclat. Sunt lucruri faine însemnate pe ele, copiate de pe undeva sau scoase de pe net, dar pe care clar n-o să-mi mai aştern genele. Strâng hârtii. Greeeeeeeu mai fu când a trebuit să arunc nişte reviste de acum un an. Când eram mai fragedă, visam la apartamentul din videoclipul ăsta.

Pe de altă parte, mănânc îngheţată în fiecare zi, ceea ce înseamnă că endorfinele mi se dezvoltă în ritm mulţumitor, mă brosez temeinic (dacă m-ar vedea, tata mi-ar zice să am totuşi grijă de dinţişorii mei) şi de-abia aştept să vină momentul în care să m-arunc în minunata lenjerie nouă.

Reclame

Read Full Post »

Dacă îi mai strigi o dată copilului tău ca e o „jigodia dracului”, vin la uşă şi te spurc. Mai ales că în general pari o femeie echilibrată şi care, culmea, îşi iubeşte progenitura. Dar când îl pui să muncească de la 10 ani, îl dai la două şcoli şi ai pretenţia ca totul în comportamentul lui să fie exemplar, atunci ai o problemă mare. Nu poţi să defulezi ca o isterică în faţa lui, care plânge de ţi se rupe inima. Nu poţi să ai pretenţia ca el să-ţi înţeleagă frustrările. Pricep că e greu să-l creşti singură, dar poţi face ceva. Nu e târziu pentru tine şi nici pentru el. N-o să-l ajute ţipetele. Când va fi mare şi va auzi oameni certându-se în preajma lui, pielea îl va furnica. O să-i fie frică, o frică inexplicabilă şi-o să vrea să plângă. Şi teama… teama că într-o zi, ar putea sfârşi ca tine.

Read Full Post »

De ce femeile se roagă mai mult decât bărbaţii?

şi

De ce unele dintre ele, imediat după ce au citit din două cărţulii bisericeşti diferite, s-au închinat şi au sărutat respectivele cărţi, îşi dau cu gloss pe buze şi încep să mestece gumă?

Read Full Post »

Cum îşi poate lăsa un părinte normal la cap copilul singur? Si el să plece după cai verzi pe pereţi, la muncă nu-ştiu-unde, deşi „tot pentru el o face?” Cum să laşi un pui de om să devină şi mai violent, şi mai debusolat ca tu să-ţi rezolvi nişte treburi financiare? Asta ne-a povestit o profă despre unul din copiii de la curs. Alta a venit ieri, însoţită de o fetiţă de vreo 12 ani care spunea că ai ei au uitat să vină s-o ia de la curs. I se citea spaima în ochi şi peste 10 minute am văzut-o sărind de una singură pe holuri.

Părinţii mei mi-au acordat întotdeauna o încredere (uneori) prea mare pentru umerii mei de copil, chiar şi atunci când săream de pe şifonier direct în pat. Nu m-au bătut niciodată, mmm, ba da, m-a bătut mama, dar meritam. Eu sunt pentru altoitul piticilor atunci când fac năzbâtii. Dar ambii părinţi ar trebui să-şi ia responsabilitatea asta, nu numai unul. Aici, cel mai bun exemplu este al nepoţelului meu, A. Mama lui îl bate, tatăl nu. Fac apel către toţi tăticii din lume, care, altfel oameni mari, se găsesc brusc docili în faţa unui mănunchi de om cu ochii alunecoşi, plângăcios şi şantajist. Ori nu dai deloc, ori faci şi tu ca celălalt. Echilibrul dispare altfel, copilul începe să-l favorizeze pe unul din părinţi, apar disensiuni între aceştia. A, şi dacă tot dai în el, nu-i da totuşi în cap. Sau peste faţă.

Ziceam că pe mine m-a bătut mama. Fratele meu era un ţânc şi am fost toţi trei la teatrul de păpuşi. Când am ieşit, mama m-a pus să merg în faţa lor, ca să mă vadă. Dar eram de pe atunci gură-cască şi m-am pierdut. Bine că ştiam drumul spre casa bunică-mii. Am ajuns acolo, i-am spus, apoi a venit şi mama. A început să plângă, a luat un făcăleţ şi a vrut să-mi dea cu el la fund dar mă piteam în spatele lu’ mamaie. A lovit-o pe ea de câteva ori, i-a făcut rană la deget şi s-a potolit. Pe mine nu m-a atins prea mult… Mda, de fapt, asta nu e bătaie…

Read Full Post »

Tocmai am terminat de citit Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran. De mult n-am mai citit o cărticică (are 80 de pagini) cu atâtea vorbe de duh la fiecare trei rânduri. Cartea are şi CD, unde citeşte chiar Schmitt, pe muzică compusă tot de el. Mi-a plăcut foarte mult cum este exploatată relaţia dintre un puşti evreu, Momo, şi sufistul Ibrahim, care nu e arab pentru că arab ar însemna să aibă băcănia deschisă şi noaptea şi duminica. Momo e un copil care la 11 ani se duce să devină bărbat în rue de Paradis. Cu privire la asta, Ibrahim îi spune serios: „Momo, c’est bien d’aller chez des professionnelles. Les premières fois, il faut toujours aller chez des professionnelles, des femmes qui connaissent bien le métier. Après, quand tu y mettras des complications, des sentiments, tu pourras te contenter d’amateurs”. Cartea e ca un basm. Schmitt spune că a vrut să dea o imagine pozitivă islamului, în aceste vremuri când islamismul şi teroriştii lui calomniază o religie cu milioane de adepţi. Interesant este că în Israel, partizani ai păcii, fie ei arabi, evrei sau creştini pun în scenă, în unul şi acelaşi teatru, Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran (într-o seară în arabă, în alta în ebraică) pentru a-şi face cunoscută poziţia, speranţa că războaiele religioase vor înceta. Dl Ibrahim îl învaţă pe ucenicul său să danseze, să zâmbească, să recunoască religiile, cu ochii închişi, după edificiul sfânt în care intră. Cel mai simplu şi, în acelaşi timp, pregnant mesaj transmis de carte e acela că oamenii se înţeleg între ei. Odată ce ajungi să cunoşti diferenţele, este imposibil să nu empatizezi. Oamenii sunt oameni indiferent de felul cum scriu, se închină sau mănâncă. Şi că poţi învăţa o mulţime de lucruri doar ştiind a asculta. Discurs pro toleranţă nu fac. Mie mi se pare ieşit din comun să nu fi atras de cei diferiţi de tine.

În plus, sunt atâtea filme- eu mă gândesc la Crash– care tratează subiectul ăsta mult mai bine. La Crash plâng mereu, am scenele mele: o dată când iranianul o împuşcă pe fetiţa mexicană cu gloanţe oarbe şi când personajul hidos, la început, al lui Matt Dillon, o salvează pe negresa pe care o agresase sexual sub ochii soţului ei. Poveste cu iranian am şi eu. Făceam meditaţie cu o fetiţă, Soraya. Am stat la început de vorbă cu tatăl ei, iranian. În timpul discuţiei, am zis că am avut şi eu prieteni arabi şi că ştiu câteva cuvinte în arabă. Mi-am dat seama de gafă dar am tăcut. În schimb el m-a asasinat cu privirea şi mi-a spus dispreţuitor: „Eu nu sunt arab, sunt persan”. De atunci n-am mai dat cu ochii de el.

Prieteni arabi am avut într-adevăr. Faysal, Fausya, Fida, Fatmi şi Firas. 5 de F. De Faysal nu mi-aduc bine aminte; învăţa la Bucureşti şi nu stătea prea mult pe-afară. Fausya era sensibilă, Fida (preferata mea) era diplomată şi caldă, Fatmi avea părul ca Shirley Temple şi Firas era creţ şi mic (avea trei ani atunci). Eram fascinaţi toţi de ei, deşi ciudaţi care-i făceau ţigani existau. La început, se apărau frumos şi ziceau că sunt arabi, dar când au văzut ce înseamnă să fii ţigan în România, respingeau cu brutalitate comparaţia. Atunci, în clasa a 9-a, cred, a început să-mi placă muzica arabească, limba aia minunată (după greacă, e una din cele pe care mi-ar plăcea să o ştiu) şi mâncarea: cel mai bine mi-aduc aminte de un fel de brânză cu mentă în ea. Nu ştiu dacă era specialitate; ei erau din Alep, Siria. M-au învăţat cuvinte, mai ştiu şi acum câteva, ştiam şi să-mi scriu numele, dar n-am mai exersat de mult.

Păi acum mă duc să devorez tot ce găsesc de Schmitt. Mă găsiţi zâmbind la mine acasă, în troleu sau în tren.

Read Full Post »

2-1

Imi plac oamenii care mă fac să mă gândesc la ei (că-i cunosc sau nu). Treceam azi printr-un parc şi am văzut mulţi oameni, îndrăgostiţi absorbiţi, chupachupşi care-şi împingeau căruciorul cu o mină preocupată, câini şturlubatici ţinuţi în lesă de mâini bătrâne, şi se auzeau ţipete şi ciripituri şi vedeam liliac înflorit şi era vreme de zburdat. Şi m-am gândit că e o viaţă frumoasă, exact aşa cum îmi spusese cineva cu câteva ore înainte. Îmi plac oamenii de felul ăsta (nu ştiu cum, adică) pentru că, de fiecare dată când mă gândesc la ei, pare că e exact lucrul de care aveam nevoie ca să mai zâmbesc o dată.

Nu-mi plac oamenii care se poartă cu mine ca şi cum ne cunoaştem de când hău şi au acel aer complice, conspirativ („ştii tu despre ce vorbesc”) când mi se adresează. E neplăcut! Îmi vine să fug şi să mă ascund. (Cred că mi-e ruşine…pentru ei).

Îmi plac oamenii care-mi spun cu naturaleţe că însemn ceva pentru ei. Mi-i drag să-i văd venind să-mi arate ce carte şi-au luat (şi să-mi facă „în ciudă”), sau când îmi zic că mi-au simţit lipsa. E bine. Ca chili-ul din ciocolată. It gives me a lift.

PS 1: 2-1= e clar că nu-s mizantropă (n-aveam niciun dubiu, de fapt)

PS 2: me has tickets to Metallicaaaaaaaaaaa!

Read Full Post »

Mă uit în playlist-ul meu (că tot am avut o leapşă cu cânticele) şi văd c-am acolo o mulţime de melodii…well, naşpa. Sau cel puţin aşa ar putea fi ele considerate de oameni cu scaun la cap. Baltimora- Jungle life? Anda Adam- Ce ţi-aş face? Dansez ca o apucată pe Crazy loop şi Dragostea din tei? Dar îmi plac la nebunie. Deci nu sunt naşpa, de fapt. Îmi plac. Mă fac să ţopăi.

La fel e cu cărţile şi filmele. Nu poţi citi doar ce e bun. (Bunul e un concept relativ, dar asta e altă discuţie). Îmi place să experimentez. Când eram mai tânără şi necoaptă (:|) am „cochetat” cu Sandra Brown. Am citit vreo două romane dar nu-mi plăcea pattern-ul din ele, îl preferam pe cel al Barbarei Taylor Bradford, cu Puterea visului şi Emma Hart a ei, femeia puternică. Mai aproape de zilele noastre, am încercat chick lit-uri (unul, ca să fim exacţi) dar nu mi-a plăcut. Era Diavolul se îmbracă la Prada. M-a prins în schimb filmul. Acum există, pare-se, şi wit-lit-uri, dar nu cred să am răbdare.

Mai bine mă uit la film. Muzica şi versurile- loved it; 27 dresses- la fel, şi câte şi mai câte. Şi pun pariu c-o să văd şi altele. Îmi plac!

Cred că şi blogurile intră tot aici. Vizitez din când în când un blog doar ca să văd ce maxime a mai emis vajnica-i posesoare agramată şi cam toantă. Nu mă interesează absolut nimic din ce spune, dar mă uit pe gaura cheii.

Nu fac o tragedie din asta. Îndoielnicul e şi el parte din noi. Astea sunt pentru mine Ştirile de la ora 5 şi pentru că nu mă uit la televizor, trebuie să suplinesc cumva nevoia (umană şi urbană) de periferic.

Read Full Post »

Older Posts »