Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘desculta’ Category

.

Am descoperit un om. Îl văd de peste o jumătate de an citind cât e ziua de lungă aşezat pe o cutie şi înfăşurat într-o pătură. Am vrut să fac o faptă bună şi anul trecut, prin noiembrie i-am cumpărat cărţi. Nu ştiam ce-i place, aşa că i-am luat ceva de Sven Hassel, Fausta şi Hagi Tudose. Speram ca măcar una să-i facă plăcere. Îmi sunt dragi oamenii care citesc, au un fel de vulnerabilitate care totuşi îi face puternici. Mai ales cei care citesc în spaţii publice. Domnul ăsta n-are casă. Poate mă manipulează când citeşte şi eu, impresionabilă, mă gândesc să-i fac cadou nişte cărţi. Ce bine că nu mă interesează declaraţiile de putere.

Eu am un proiect de făcut. Pentru şcoală, evident. Şi iau cărţile cumpărate şi mă duc să-l caut. E acolo, la un butic, vorbeşte cu “fetele”. Îl văd mişcându-se încet, îl doare piciorul poate. Îi spun că l-am văzut citind şi i-am adus cărţi. E puţin circumspect: “Trebuie să vă dau cărţile înapoi? Că şi eu le dau mai departe”. Îl ascult, vorbeşte mult, despre mătuşa lui paraşutistă, şi unchiul – pilot, şi cariera lui de judoka, şi cum mergea la sala de lectură la Muzeul Ceasului în Ploieşti (o fi fost una, eu n-am văzut când am vizitat muzeul), despre cum îi dă lumea de lucru, chestii simple de făcut într-o gospodărie.

Şi în mine se dă o luptă. Să-l folosesc pe omul ăsta? Să-mi fac proiectul cu el? Nu ştiu dac-ar fi bun, ar trebui să stau ceva timp în preajma lui. Dar eu vroiam doar să-i dau cărţile; mă gândeam că poate i-ar mai trebui o pătură, nişte mănuşi, ceva cald de mâncare. Aş fi putut face doar asta. Mâine merg să văd cum poate să mă ajute la proiect.

Şi am o senzaţie de lehamite, că mi se pare că nu mai există o faptă bună pe care s-o fac fără să cer ceva în schimb. E ca şi cum ai face voluntariat, dar ceri o hârtiuţă pe care să scrie cât timp ai stat acolo şi de ce aptitudini extraordinare ai dat dovadă. Sau ca atunci când donezi sânge, dar iei abonamentul de autobuz gratuit pe o lună.

Read Full Post »

Vinovăţie

Mă uitam printre fotografiile vechi ale mamei mele şi nu recunoşteam decât câteva figure. Mă cuprindea panica când îmi dădeam seama că deşi cunosc câteva nume şi legăturile dintre posesorii lor, nu le pot asocia cu figuri. Am auzit vorbindu-se despre ei, ce e drept, prea puţin, nu ştiu cine au fost oamenii ăştia, familia mea, nu m-a interesat şi-acum nu mai e decât un singur om (din familia mea apropiată) care ar putea să-mi spună câte ceva, şi e doar cu 10 ani mai mare. Şi-mi pare rău că n-am întrebat mai devreme, de când m-au fascinat prima dată pozele astea: cine e el şi cine ea? Cu ce se ocupau? Cine, de ce, când, cum?

P9260022-600

P9260034-600

P9260036-600

Bunica mea e in stanga in toate trei pozele

P9260037-600

P9260039-600

P9260040-600

Bunica mea cu unchiul meu, cel mai probabil

P9260041-600

Bunicii mei cu unchiul si matusa mea

De ce oare mi-a fost întotdeauna ruşine să-i întreb pe părinţii mei ce au făcut înainte să apar eu? Am citit scrisori de când mama avea 20 de ani, am văzut vederi pe care le trimitea din Europa şi n-am întrebat-o niciodată. Pe tata mi-e şi mai ruşine să-l întreb. Îmi tot spun că e o tâmpenie, dar aştept o ocazie să vorbească singur despre cum era când era el tânăr.

Read Full Post »

Atat.

Read Full Post »

.

Mă gândeam că ne străduim să ne punem pe faţă o mască şi să-i învăţăm pe oameni să ne recunoască după ea, şi când masca nu mai corespunde nevoilor noastre, devine al naibii de greu să modifici percepţii. Atât de greu încât ajungi să-i urăşti copilăreşte pe cei care-ţi reamintesc în fiecare zi pe cel ce ai fost, cel ce mai eşti (oamenii nu se schimbă niciodată radical) dar în care nu (vrei să) te mai recunoşti.

Fac greşeli din neatenţie (eu, care observ multe!!!), am făcut întotdeauna, dar e pentru prima dată când mă afectează în mod grav. Îmi spuneam nu de mult că n-aş mai fi eu dacă n-aş face aia şi ailaltă, dacă n-aş vorbi cum vorbesc, dacă n-aş râde cum râd…

Aş vrea să fiu amândouă!

Read Full Post »

Scurte

Am fost aseară la o conferinţă despre moarte. Oamenii de lângă noi fac lucruri uimitoare: există pomeni de viu şi înmormântări de viu şi se fac priveghiuri on-line. Plus că în Gorj, există obiceiul dezgropării moroilor (strigoi). Aşa că azi-noapte am visat-o pe mama, iar azi, un cutremur.

Am atâţia ani şi încă sunt oameni (apropiaţi de vârsta mea!!!) care mă intimidează şi care îmi dau mereu sentimentul că vremea când aveam 16 ani nu e atât de departe.

Îmi place poezia asta:

Blues

a întârziat puţin, şi e atâta simplitate

şi-atâta frumuseţe în gesturile ei


când coboară şi trânteşte portiera

apoi se îndreaptă spre mine râzând


cu mâinile uşor depărtate de corp

cu ochii mari ca nişte carafe pline cu miere


vreau să mă încolăcesc lângă pieptul ei


din care nopţile de toamnă fac o sobă micuţă

în care cântă un saxofonist negru

şi unde toate ale casei sunt aranjate cu grijă


şi-acolo să adorm, în sfârşit:

să adorm. Claudiu Komartin

Îmi place din pricina unui singur vers, dar ce frumos… Am fost şi la lansare dar doar puţin.

Câtă observaţie, atâta dramă!

Început un fel de program de exorcizare: citesc Formula fericirii, iar diseară îmi iau porţia de bine şi cald şi frumos începând cu ora şapte.

Read Full Post »

Happy-Go-Lucky

(A avut dreptate  Iren. Filmul asta e intr-adevar magic. 🙂 )

Mi-e ciuda c-a trecut Craciunul atat de repede. De mult nu mai are savoare dar chiar sa inceapa sa nu se mai faca nici macar simtit? O adiere, macar. Oricum, am primit chestii zen: un lantuc care alunga dracii din casa si o vacuta cu fular verde si chipiu care sta pe niste carti. Un mu literar, adica!

Atunci cand eu n-am grija de mine, se ocupa altii de sufletul meu. Asa simt. Vin si-mi spun lucruri frumoase despre mine, atunci cand am nevoie mare. Ma gandeam ieri ca, in afara de omuletul cu care locuiesc (si care chiar daca nu m-ar iubi, tot ar fi „fortat” de legile sangelui sa ma ajute), mai am cel putin doi omi care mi-ar fi alaturi neconditionat, fara intrebari si alte fasoane. Si ma simt al naibii de norocoasa. Daca nu mi-ar fi frica ca ma balbai, as spune 3 Te iubesc-uri (mai multe, c-am si doi feciori la Ploiesti).

Iar daca ma port ca un copil si ma revolt si ma infoi si ma bosumflu, amintiti-va ca, totusi, fondul e bun.

Read Full Post »

Dar cum sa fac?

Da, astept ceva ce n-o sa vina niciodata. Si as vrea sa se opreasca. Nu cred ca fara asteptarea asta as fi mai fericita, dar asa sigur nu sunt.

Read Full Post »

Nişte oameni. Eu. Noi…

Înţeleg c-ai o personalitate puternică şi coarde vocale pe măsură, dar nu mai urla, te aud! Atât de bine încât văd negru în faţa ochilor.

Vreau imprimantă. Să scot toate minunăţiile pe care le-am strâns cuminte într-un folder.

Dacă-ţi mai dau o portocală, o să pricepi (măcar atunci) că te plac? Dar n-o să-ţi dau pentru că îmi treci…Ajunge!

Astăzi am dansat. Singură. În casă. Pe Do you love me…Exorcizare…

Întotdeauna o să fie cald lângă tine. Ai un fel… Cu barbă, fără barbă, tot frumos rămâi. În toate felurile…

Să revezi un om care ţi-a influenţat până şi modul de a râde şi, la plecare, să nu simţi nimic.

Te-am visat pentru că m-ai apostrofat. Şi m-am simţit rău, pentru că aveai dreptate, pentru că nu vreau să fiu omul ăla. Sper să nu oboseşti niciodată.

Nu înţeleg cum un om atât de mic poate să dea asemenea ghionturi. Mulţumesc!

Read Full Post »

Alive and kicking

Iar n-am mai scris de ceva vreme, mi-e tare dor. Mi-e dor şi de o prietenă de la Institut, acum în ţări străine. Habar n-aveam că îmi intrase aşa în suflet.

Îmi lipseşte timpul. Înainte (până acum trei săptămâni) aveam berechet, îl umpleam cum puteam. Acum, nu mai am. Nici de mine şi, mai ales, de lucrurile pe care trebuie să le fac. Brrrr, trebuie! Vreau să le fac. De 3 săptămâni, traduc ştiri. Mă trezesc atunci când cică e somnul mai dulce şi e o voluptate să te întorci pe partea celalaltă, dar eu nu simt aşa. Întotdeauna am fost matinală. Îmi place că e întuneric la ora aia şi, înfofolită, cu gluga în cap şi mănuşi în mâini, mă uit pe la ferestrele oamenilor şi mă întreb ce meserii or fi având de se trezesc cu noaptea în cap. Îi văd band cafea şi-mi sunt tare dragi.

Bucurii: de la Gaudeamus am plecat cu Istoria gustului şi Treptele bucuriei. Şi am primit cadou Cartea Ceaiului (pentru drăguţenia-mi, cu siguranţă :). Mulţumesc!)

Şcoala îmi place tare-tare. Am atât de mult de învăţat, de recuperat, atâtea referate, atâtea “terenuri” de explorat… E bine!

Am o carte. Mi-am luat-o demult, dintr-un anticariat. Aşteptam un prieten. M-a atras titlul şi-am răsfoit-o. De-abia aştept s-o citesc. Numa’ să vină iarna mai repede…

N-am ceai dar îmi place cum îmi miroase părul. Nu prea mi-a plăcut Garden State, dar New Slang e superbă. Mersi, verbiaj!

Read Full Post »

Ce-i de făcut?

Uneori, aş vrea să pun stavilă entuziasmului care mă acaparează odată ce sunt pe cale să încep un lucru nou. Mă trezesc fără voia mea anticipând lucrurile urâte care ar putea interveni, deşi mintea mea funcţionează în general în parametri pozitivi. Şi toate astea doar pentru a scăpa de dezamăgirile ulterioare. Tot din teama de a nu fi dezamăgită, amân să fac unele lucruri, importante de altfel. Scrie la gazetă că amânăm în încercarea de a ne proteja, pentru a evita întâlnirea cu temeri şi nesiguranţe solide. Dacă nu-mi iese ceva, înseamnă că nu merit să fiu apreciată.

Aş vrea să mă opresc din a-mi face rău. Se verifică totuşi: toţi avem nevoie de consult psihologic.

Am auzit vorbindu-se atât de mult zilele astea despre Second Life şi un joc, “Triburile” şi cât de mult stau unii să se răzbune, să fie “şmecheri”, să câştige bani, să se sape unul pe altul pe la spate, cum copiii învaţă să trădeze de la 10 ani, că de fiecare dată mă închinam în sinea mea şi aproape că-mi ieşeau ochii din orbite. Noroc că-s politicoasă şi că am ochii mici… Seriously!

Mă bântuie senzaţii de déjà-vu. Cel puţin două azi. A fost lună plină 2 nopţi la rand, poate d’aia. Nooooooooot!

Read Full Post »

Older Posts »