Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for iulie 2009

.

Printre altele, antropologia e mişto şi pentru că, aflând lucruri despre oameni, Ceilalţi, afli implicit şi despre tine, de la adaptabilitate într-un mediu necunoscut sau prea puţin explorat până la aspecte ce ţin de confort şi grade de suportabilitate.

Despre Ei, am aflat multe şi (nu prea) mărunte. Despre mine, ei bine, în primul rand, o chestie pe care o ştiam dar o ignoram pentru că aşteptam minunea: socializez puţin, nu intraţi în spaţiul meu că fug. Mi-aduc perfect aminte cum toţi colegii mei stăteau seara împreună, vorbind de câte-n lună şi-n stele, iar eu mergeam să mă dau în balansoarul din curtea pensiunii, uitându-mă la nori şi ascultând liniştea şi regretând într-un fel că nu-s mai mult ca ei şi cu ei sau dorind ca în locul lor să fi fost colegii mei din bookblog, de exemplu.

Lucrând în echipă, mi-am dat seama foarte repede că discuţia propriu-zisă nu mă motivează prea tare, ci că îmi place mai degrabă să observ, să mă concentrez mai mult pe ceea ce fac oamenii, decât pe ceea ce spun, sau mai bine zis, pe ceea ce fac atunci când spun.

Apoi, o chestie care mi s-a mai întâmplat o dată, la cursul de artă, dar pe care am resimţit-o mai acut în practică, a fost aceea de a articula chiar şi cel mai banal lucru. La artă, când ni se cerea să analizăm denotativ pictura din faţa noastră, stăteam toate ca mâţele cu ochii cât cepele: nu vedeam o femeie goală întinsă pe un pat şi o ladă în fund, o vedeam pe Venus şi dimpreună cu ea, toate asocierile din lume legate de dragoste, senzualitate etc. În antropologie, e la fel: evidentul trebuie verbalizat. OK, dacă asta părea în teorie simplu, acum zi-o. Şi aici e “şmecheria”: felul cum o zici. Nimic nu e evident, întâmplător, iar ceea ce observi şi auzi tu e la fel de pertinent cu ceea ce observă ceilalţi. Să ajungi să conştientizezi că nu e banal, asta da încercare! Şi o spun fără pic de glumă, pentru că mi-a fost greu când ceilalţi vorbeau cu cea mai mare seriozitate şi importanţă (nu arareori) despre lucruri care mie nu mi se păreau demne de menţionat. A fost bine! Şedinţele alea de după teren îmi lipsesc acum, mi-am dezlegat limba destul de greu.

Cât am stat acolo, unde se-agaţă harta-n cui, nu mi-a lipsit nici internetul, nici perna mea (cea mai bună pernă din lume) şi nici muzica. În ultimele zile doar am simţit nevoia acută de a citi şi de a fi printre oameni de-“ai mei”. Când am coborât, totuşi, din metrou la Iancului şi aşteptând 311, m-a apucat un fel de panică: la ora 9 seara, satul era molcom, vântul adia printre dealuri, iar liniştea era întreruptă doar de greieri – o rânduială cum numai acolo poate exista. Şi i-am înţeles perfect pe cei care spuneau că-i apucă durerea de cap în haosul dintr-un oraş mare.

Reclame

Read Full Post »

Atat.

Read Full Post »