Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for noiembrie 2008

Alive and kicking

Iar n-am mai scris de ceva vreme, mi-e tare dor. Mi-e dor şi de o prietenă de la Institut, acum în ţări străine. Habar n-aveam că îmi intrase aşa în suflet.

Îmi lipseşte timpul. Înainte (până acum trei săptămâni) aveam berechet, îl umpleam cum puteam. Acum, nu mai am. Nici de mine şi, mai ales, de lucrurile pe care trebuie să le fac. Brrrr, trebuie! Vreau să le fac. De 3 săptămâni, traduc ştiri. Mă trezesc atunci când cică e somnul mai dulce şi e o voluptate să te întorci pe partea celalaltă, dar eu nu simt aşa. Întotdeauna am fost matinală. Îmi place că e întuneric la ora aia şi, înfofolită, cu gluga în cap şi mănuşi în mâini, mă uit pe la ferestrele oamenilor şi mă întreb ce meserii or fi având de se trezesc cu noaptea în cap. Îi văd band cafea şi-mi sunt tare dragi.

Bucurii: de la Gaudeamus am plecat cu Istoria gustului şi Treptele bucuriei. Şi am primit cadou Cartea Ceaiului (pentru drăguţenia-mi, cu siguranţă :). Mulţumesc!)

Şcoala îmi place tare-tare. Am atât de mult de învăţat, de recuperat, atâtea referate, atâtea “terenuri” de explorat… E bine!

Am o carte. Mi-am luat-o demult, dintr-un anticariat. Aşteptam un prieten. M-a atras titlul şi-am răsfoit-o. De-abia aştept s-o citesc. Numa’ să vină iarna mai repede…

N-am ceai dar îmi place cum îmi miroase părul. Nu prea mi-a plăcut Garden State, dar New Slang e superbă. Mersi, verbiaj!

Reclame

Read Full Post »

Boo, fear!

Una din temerile mele este vorbitul în public. Să comunic ceva unui grup de oameni, să ştiu că toate urechile şi toţi ochii sunt îndreptaţi către mine e o senzaţie cel puţin înfricoşătoare. Şi tocmai pentru că mi-e teamă, de-abia aştept să scap de ea. E vicleană frica asta: cu puţin înainte să vorbesc, n-aveam nimic- vă jur, era doar emoţia pe care-mi dădeam seama c-ar trebui s-o simt-, ştiam ce trebuie să spun, repetasem în oglindă acasă (îmi ajustasem şi timbrul vocal) şi totuşi, atunci când am început efectiv să vorbesc, am simţit. În afară de ochii aţintiţi spre mine, cel mai neserios lucru care i se poate întâmpla cuiva care are un discurs de ţinut- e, da, fie el şi de 2 minute (m-am cronometrat), este să-şi simtă obrajii arzând. Atunci am ştiut că sunt expusă, că toată lumea ştie prin ce trec şi…gata! O să tot am ocazia să vorbesc şi poate că în curând n-o să mai zic Mircea în loc de Mihai (Eminescu).

În liceu am făcut parte dintr-o trupa francofonă de teatru şi prima piesă în care am jucat era o comedie despre un circ în pragul falimentului. Eu eram clovniţă, eram machiată, şi, deci, practic nu mai eram eu. Plus că vorbeam într-o limbă străină. N-am avut nici cel mai mic trac, şi asta datorită măştii. Sunt probabil o mulţime de trucuri care să oprească sau cel puţin să domolească emoţiile galopante, dar am convingerea că, în ca oricare altă situaţie, afli singur şi pe pielea ta care din ele ţi se potriveşte.

Ştiu două trucuri, poate ajută pe cineva pentru că eu le-am uitat imediat ce am simţit primele împunsături de roşu aprins năvălind nepoliticos în pomeţi:

  • imaginaţi-vă că cei cărora le vorbiţi sunt în lenjerie intimă în faţa voastră şi că mai penibil de atât n-aveţi cum fi. Ihi, şi-apoi încercaţi să vă opriţi din râs!
  • mi se pare şi că ce zice Steve Jobs aici se potriveşte pentru orice fel de temere: să aveţi mereu în vedere că veţi muri într-o zi şi că orice temere ar trebui să pălească în faţa acestei realităţi.

Read Full Post »

Despre umilinţă

Nu cea creştină, nu smerenia. Ci umilinţa la care suntem expuşi poate zilnic, de la privirile de jos în sus ale funcţionarilor publici până la mizeriile din mijloacele de transport. Picături într-un ocean pentru că am tot fost umiliţi şi cred că încă nu ne-am încasat toată porţia.

A început în Renaştere când Copernic ne-a dat o palmă dureroasă, afirmând că Pământul se învârteşte, asemeni tuturor celorlalte planete, în jurul Soarelui, şi nu că ar fi un centru imobil al Universului. Umilire cosmogonică!

În secolul 19, Darwin ne aduce teoria evoluţionistă. Omul, care se mândrise până atunci cu originea sa divină, sufletul nemuritor şi raţiune, află că este doar un “demn” urmaş al regnului animal. Umilire biologică!

În zorii secolului 20, Sigmund Freud, părintele psihanalizei, demonstrează că omul, departe de a fi stăpân pe gândurile şi afectele sale, este condus de instincte de origine inconştientă, că ele sunt cele care ne fac să acţionăm şi că eul nu este stăpân la el acasă. Umilire psihologică!

Se spune că nu ni se dă niciodată mai mult decât putem să îndurăm (şi prin asta recunosc existenţa unui Dumnezeu în lume, El nu ne dă…). Oare câtă umilinţă o fi pus deoparte pentru noi?

Read Full Post »