Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for iulie 2008

Contradicţii

În capul meu mai este cineva. Acest cineva face totul aşa cum trebuie şi aşa cum îşi doreşte: spune tot ce are de spus la momentul potrivit, îşi cumpără lucrurile pe care le vrea, ajută oamenii, îi ascultă, îi îmbărbătează, îi face să râdă şi să plângă, ştie exact ce-şi doreşte de la viaţă, ştie ce-i place să facă şi face cu toată inima, nu stă pe gânduri şi-şi asumă riscuri în fiecare zi pentru că aşa se simte vie, îi spune individului care tocmai a aruncat un şerveţel pe jos să-l ridice pentru că are un coş doi metri mai încolo şi dobitocul se conformează, merge ţintă la tipul agăţat de o bară, în metrou, îl lipeşte de uşă şi-l sărută pătimaş şi-apoi coboară cu nonşalanţă. Cineva-ul ăsta sunt, de fapt, tot, eu. Numai că într-o variantă mult îmbunătăţită. Una în care nu mi-e frică la tot pasul să fiu considerată cu deranjamente la sinapse, frica paralizantă că nu schimb de fapt nimic în nimeni, că nu însemn prea mult. Şi în fiecare zi îmi doresc să fiu cât mai aproape de ceea ce sunt în capul meu: minunată.

Imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea. Ei bine, în unele cazuri, e o mare porcărie afirmaţia asta. Pentru că de multe ori când mi-am închipuit un mers al lucrurilor, am fost mai mereu dezamăgită de rezultatul final şi real. A imagina e un fel de a plănui mai haotic. Şi aproape niciodată socoteala …din cap nu se potriveşte cu cea din …realitate. Cel puţin asta mi se întâmplă mie. Pot întotdeauna visa cu ochii deschişi la mine, la ce vreau să fiu şi să sper că făcând unele lucruri o să ajung unde mi-am propus. Dar niciodată când mi-am închipuit lucruri în legătură cu alţi oameni şi locuri- ce-or să facă, ce-or să spună, cum or să arate-, nu a fost aşa cum m-aşteptam. Întotdeauna suntem decepţionaţi dacă realitatea contravine felului cum ne-am imaginat-o noi. Am terminat de curând o carte foarte faină “Recviem pentru un cui” de Olga Lossky în care personajul principal zice asta: “Îţi storci creierul încercând să te crezi altcineva- ei numesc asta imaginaţie. E teribil de dăunător. Bunul nostru Stalin, tătucul popoarelor, ar trebui să închidă imaginaţia în Gulag şi poate că asta ne-ar lăsa ceva mai mult loc în propriile case, între pereţi, ca să ne strecurăm printre mobile”.

Eu n-o închid pe-a mea, mai bine dezamăgită decât goală.

Reclame

Read Full Post »

Dark side

Toţi suntem vătămaţi. Toţi avem cicatrice şi putreziciuni. Şi mai totul ni se trage din copilărie. Şi de la părinţi. Că n-au ştiut să ne arate cât de mult ne iubesc, sau că, dimpotrivă, iubindu-ne prea mult, având toată încrederea din lume în tine, te-au lăsat să iei toate deciziile de unul singur (şi-acum ai vrea doar ca cineva să-ţi spună dracului ce să faci), că au murit şi te-au lăsat singur, că au suferit pentru tine şi singurul fel în care ţi-i aduci aminte- suferind, adică- te face să-ţi fie ruşine de tine însuţi. Am vrea să avem mereu puterea de a pozitiva, de a ne redresa cât mai repede, de a zâmbi, dar asta nu e sănătate mentală. Am dreptul la o oarecare balanţă. Am dreptul să mă simt mizerabil. Nu încurc pe nimeni. Nu vreau să fiu consolată sau înţeleasă. N-o să treacă niciodată, aşa că din când în când, o să plâng. Şi n-o să mă ştie nimeni.

Read Full Post »

Câteodată mă simt ciudată. Mă uit la mine şi nu mă recunosc. „Uite-o şi p’asta cum respiră, cum rămâne cu ochii pironiţi în calculator minute întregi, cum are fiori pentru că au eliberat-o pe Íngrid Betancourt şi cum zâmbeşte când vede un tip cu căştile pe urechi care prinde un puf în pumn, îl ţine câteva secunde şi-i dă drumul şi surâde”.

În familia mea, oamenii sunt mult prea stângători. Păstrează lucrurile cu anii şi nu se îndură în veci să arunce vechituri inutile. Eu colecţionez hârtii. Am mai multe hârţoage ca un contabil sau un centru de reciclat. Sunt lucruri faine însemnate pe ele, copiate de pe undeva sau scoase de pe net, dar pe care clar n-o să-mi mai aştern genele. Strâng hârtii. Greeeeeeeu mai fu când a trebuit să arunc nişte reviste de acum un an. Când eram mai fragedă, visam la apartamentul din videoclipul ăsta.

Pe de altă parte, mănânc îngheţată în fiecare zi, ceea ce înseamnă că endorfinele mi se dezvoltă în ritm mulţumitor, mă brosez temeinic (dacă m-ar vedea, tata mi-ar zice să am totuşi grijă de dinţişorii mei) şi de-abia aştept să vină momentul în care să m-arunc în minunata lenjerie nouă.

Read Full Post »

Post cu poze

Intrati, va rog!

Catelus

Ochi

Cateva din pozele facute ieri.

Read Full Post »

Zeeeen

În sfârşit, un week-end productiv: câteva chestii gospodăreşti care-mi solicitau disponibilitatea de ceva timp, veioză cumpărată (yeeeey me!), două filme văzute- Knocked up– I’m a sucker for Katherine Heigl, mi se pare foarte frumoasă- şi Copying Beethoven (mulţumesc, Andrei!) şi o replică faină din el: “God whispers into some men’s ears, but He shouts into mine”, tare de tot, cum proximitatea unui geniu este benefică şi intimidantă, în acelaşi timp, şi mai ales, despre cum un om (dintre cei fericiţi, sunt convinsa) este conştient de menirea lui şi pentru a potoli foamea care-i devorează pântecele- în film chiar, Beethoven spune că stomacul este locul unde simţim totul, de la frici la imbolduri, şi nu inima- nu ţine cont de convenţii (fie că ele se referă la igiena proprie sau la diplomaţia minimă cu care trebuie să-i tratăm pe ceilalţi).

Azi am învăţat cum se deplasează tura şi nebunul şi cum atacă pionul, deşi-l întrebam pe coach (;)) ) aproape de fiecare dată dacă mutarea mea mă va distruge. De reeditat jocul, îmi place.

La Ionuca am văzut prima oară şi-am decis să fac şi eu. M-am trezit devreme şi la 9 fără ceva eram pe Popa Soare, la fotografiat case vechi ; apoi, Mântuleasa şi Armenească. Urmează Antim. Pentru Sebastian, fireşte. Tot pentru el am fost la Balcic săptămâna trecută. Îmi place mie să merg pe unde s-au perindat scriitorii mei preferaţi, unde au locuit, unde şi-au petrecut vacanţele. Stau şi adulmec, imaginaţia-mi roboteşte de zor, zâmbesc, fac fotografii (alea imprimate direct în suflet sunt cele mai trainice, unele lucruri sunt de necuprins într-o poză).

Revăzut şi-un prieten cu care am discutat, over green tea, într-o oază de linişte, din alt timp parcă, ca-n nuvelele lui Eliade, despre sionism, despre pro-contra fotografiilor în cimitire, vacanţe, personaje romantice (ha!), înalte, matusalemice şi răzbunătoare (caută în arborele ăla şi scrie un roman, băi!), despre levitaţie şi facultate (auci!), filmele cu Johnny Depp (am I the only one who hates this dude?!?), Wagner şi alte obsesii recurente.

Uneori aş vrea să-mi pese mai mult de mine decât de ceilalţi. Semnul egal dintre mine şi ei mă face să gândesc că nu-mi sunt nici mie fidelă, nici lor.

Un părinte s-a burzuluit că progenitura-i merge pe stradă în papuci şi pretinde ca şi atunci când coboară să cumpere pâine, să fie îmbrăcată elegant. Situaţia e mai uşor de suportat când te gândeşti că oamenii ăştia se trezeau la 4 dimineaţa şi stăteau la coadă ca nouă să nu ne lipsească laptele. Cred.

Read Full Post »