Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for aprilie 2008

Flagrant delict de absenta

Inchisă în casă, am timp să mă gândesc la fericiri şi atingeri. Plănuiesc, mă mişc alene, gesturi largi, zâmbesc în oglinzi, mă cufund în aşternut şi-aş intra în toate ca, atunci când pune mâna pe ceva, să mă mângâie şi pe mine.

Afară îmi plac aceleaşi lcururi deşi le văd acum cu un ochi obişnuit. Sunt geloasă pe o catedrală, palidă în soare, dar atotputernică sub picăturile reci de ploaie. Dac-ar fi ceaţă şi i-aş vedea uşa grea întredeschisă, iar pe la colţuri, muşuroaie de oameni spâni sau cocoşaţi cu batiste roşii, nu m-aş mira deloc.

Am chef să fac ceva interzis. Cu el de mână. Să văd un concert sau o piesă de teatru dintr-un cotlon neştiut de nimeni. De foarte de sus, de preferat. La final, să fugim pe culoare înguste şi plăpând luminate, să ne pierdem, să fim dibuiţi dar, in a lucky twist of fate, să găsim uşa care să ne azvârle în ploaie, râzând. Apoi să hoinărim pe străduţele Pragăi, ca cei doi din Before Sunrise. Să ne prefacem că nu ştim cum miroase celălalt. Reticenţi, dar zâmbitori. Cu chef de cuvinte pentru că e noapte.

Cortina.

Reclame

Read Full Post »

Laconic

A inceput mirific vacanta mea. Zborul spre Praga a fost anulat si-a trebuit s-asteptam sa ne redistribuie la alte companii. A trecut usor timpul pentru c-am intrat in vorba cu un jurnalist neamt de origine olandeza care tocmai se intorcea din Transnistria si pleca spre casa, la Berlin. Plus ca m-am intalnit cu un coleg care traducea pentru niste rusnaci. Am reusit sa-mi gasesc zbor cu escala in Budapesta. Pe drum, uitandu-ma pe geam, am confundat crucile dintr-un cimitir cu niste stupi de albine. In timp ce stateam in aeroport la noi si asteptam sa ne gaseasca cineva avion, mi-am adus aminte de The Amazing Race si cum se straduiesc concurentii sa gaseasca variante care sa-i duca cat mai repede la destinatie. Mi-ar placea sa particip la emisiunea aia.

In Praga ploua. Nu-mi plac norii. Cei negri si neprietenosi. Sa plece in alta parte, sa uite de orasul asta. Shoo!

Read Full Post »

Primăvara la Praga

Eu plec, guguştiucilor!

Read Full Post »

Cum îşi poate lăsa un părinte normal la cap copilul singur? Si el să plece după cai verzi pe pereţi, la muncă nu-ştiu-unde, deşi „tot pentru el o face?” Cum să laşi un pui de om să devină şi mai violent, şi mai debusolat ca tu să-ţi rezolvi nişte treburi financiare? Asta ne-a povestit o profă despre unul din copiii de la curs. Alta a venit ieri, însoţită de o fetiţă de vreo 12 ani care spunea că ai ei au uitat să vină s-o ia de la curs. I se citea spaima în ochi şi peste 10 minute am văzut-o sărind de una singură pe holuri.

Părinţii mei mi-au acordat întotdeauna o încredere (uneori) prea mare pentru umerii mei de copil, chiar şi atunci când săream de pe şifonier direct în pat. Nu m-au bătut niciodată, mmm, ba da, m-a bătut mama, dar meritam. Eu sunt pentru altoitul piticilor atunci când fac năzbâtii. Dar ambii părinţi ar trebui să-şi ia responsabilitatea asta, nu numai unul. Aici, cel mai bun exemplu este al nepoţelului meu, A. Mama lui îl bate, tatăl nu. Fac apel către toţi tăticii din lume, care, altfel oameni mari, se găsesc brusc docili în faţa unui mănunchi de om cu ochii alunecoşi, plângăcios şi şantajist. Ori nu dai deloc, ori faci şi tu ca celălalt. Echilibrul dispare altfel, copilul începe să-l favorizeze pe unul din părinţi, apar disensiuni între aceştia. A, şi dacă tot dai în el, nu-i da totuşi în cap. Sau peste faţă.

Ziceam că pe mine m-a bătut mama. Fratele meu era un ţânc şi am fost toţi trei la teatrul de păpuşi. Când am ieşit, mama m-a pus să merg în faţa lor, ca să mă vadă. Dar eram de pe atunci gură-cască şi m-am pierdut. Bine că ştiam drumul spre casa bunică-mii. Am ajuns acolo, i-am spus, apoi a venit şi mama. A început să plângă, a luat un făcăleţ şi a vrut să-mi dea cu el la fund dar mă piteam în spatele lu’ mamaie. A lovit-o pe ea de câteva ori, i-a făcut rană la deget şi s-a potolit. Pe mine nu m-a atins prea mult… Mda, de fapt, asta nu e bătaie…

Read Full Post »

8 lucruri despre mine

îmi sucesc şi răsucesc degetele în chipuri felurite. Unii îmi spun că le dau fiori. Mie mi se pare amuzant.

urăsc marea, vara, soarele. Mă rog, marea e ok…noaptea…în ploaie.

uşa mea de la apartament îmi spune ce fel de zi o să am după felul în care verific dacă s-a închis (nu vreau să explic asta)

îmi place să stau pe un anumit loc în troleu şi pe un altul în autobuz.

când eram mică, am furat o acadea şi am fost teribil de mândră de mine.

pleoapa ochiului stâng mi se zbate numai DUPA ce mi s-a întâmplat ceva urât.

am făcut parte din echipa de teatru a liceului. Printre rolurile mele, Vanilie (o clovn-iţă) şi Sânziana (din Sânziana şi Pepelea). Eram mereu teleghidată din cauza tracului.

alerg porumbeii (cred c-am mai zis).

De la nimfa mea preferată. Merge numai la Irina (nu scapi ;)) ). Si mă potolesc cu lepşele.

Read Full Post »

Tocmai am terminat de citit Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran. De mult n-am mai citit o cărticică (are 80 de pagini) cu atâtea vorbe de duh la fiecare trei rânduri. Cartea are şi CD, unde citeşte chiar Schmitt, pe muzică compusă tot de el. Mi-a plăcut foarte mult cum este exploatată relaţia dintre un puşti evreu, Momo, şi sufistul Ibrahim, care nu e arab pentru că arab ar însemna să aibă băcănia deschisă şi noaptea şi duminica. Momo e un copil care la 11 ani se duce să devină bărbat în rue de Paradis. Cu privire la asta, Ibrahim îi spune serios: „Momo, c’est bien d’aller chez des professionnelles. Les premières fois, il faut toujours aller chez des professionnelles, des femmes qui connaissent bien le métier. Après, quand tu y mettras des complications, des sentiments, tu pourras te contenter d’amateurs”. Cartea e ca un basm. Schmitt spune că a vrut să dea o imagine pozitivă islamului, în aceste vremuri când islamismul şi teroriştii lui calomniază o religie cu milioane de adepţi. Interesant este că în Israel, partizani ai păcii, fie ei arabi, evrei sau creştini pun în scenă, în unul şi acelaşi teatru, Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran (într-o seară în arabă, în alta în ebraică) pentru a-şi face cunoscută poziţia, speranţa că războaiele religioase vor înceta. Dl Ibrahim îl învaţă pe ucenicul său să danseze, să zâmbească, să recunoască religiile, cu ochii închişi, după edificiul sfânt în care intră. Cel mai simplu şi, în acelaşi timp, pregnant mesaj transmis de carte e acela că oamenii se înţeleg între ei. Odată ce ajungi să cunoşti diferenţele, este imposibil să nu empatizezi. Oamenii sunt oameni indiferent de felul cum scriu, se închină sau mănâncă. Şi că poţi învăţa o mulţime de lucruri doar ştiind a asculta. Discurs pro toleranţă nu fac. Mie mi se pare ieşit din comun să nu fi atras de cei diferiţi de tine.

În plus, sunt atâtea filme- eu mă gândesc la Crash– care tratează subiectul ăsta mult mai bine. La Crash plâng mereu, am scenele mele: o dată când iranianul o împuşcă pe fetiţa mexicană cu gloanţe oarbe şi când personajul hidos, la început, al lui Matt Dillon, o salvează pe negresa pe care o agresase sexual sub ochii soţului ei. Poveste cu iranian am şi eu. Făceam meditaţie cu o fetiţă, Soraya. Am stat la început de vorbă cu tatăl ei, iranian. În timpul discuţiei, am zis că am avut şi eu prieteni arabi şi că ştiu câteva cuvinte în arabă. Mi-am dat seama de gafă dar am tăcut. În schimb el m-a asasinat cu privirea şi mi-a spus dispreţuitor: „Eu nu sunt arab, sunt persan”. De atunci n-am mai dat cu ochii de el.

Prieteni arabi am avut într-adevăr. Faysal, Fausya, Fida, Fatmi şi Firas. 5 de F. De Faysal nu mi-aduc bine aminte; învăţa la Bucureşti şi nu stătea prea mult pe-afară. Fausya era sensibilă, Fida (preferata mea) era diplomată şi caldă, Fatmi avea părul ca Shirley Temple şi Firas era creţ şi mic (avea trei ani atunci). Eram fascinaţi toţi de ei, deşi ciudaţi care-i făceau ţigani existau. La început, se apărau frumos şi ziceau că sunt arabi, dar când au văzut ce înseamnă să fii ţigan în România, respingeau cu brutalitate comparaţia. Atunci, în clasa a 9-a, cred, a început să-mi placă muzica arabească, limba aia minunată (după greacă, e una din cele pe care mi-ar plăcea să o ştiu) şi mâncarea: cel mai bine mi-aduc aminte de un fel de brânză cu mentă în ea. Nu ştiu dacă era specialitate; ei erau din Alep, Siria. M-au învăţat cuvinte, mai ştiu şi acum câteva, ştiam şi să-mi scriu numele, dar n-am mai exersat de mult.

Păi acum mă duc să devorez tot ce găsesc de Schmitt. Mă găsiţi zâmbind la mine acasă, în troleu sau în tren.

Read Full Post »

2-1

Imi plac oamenii care mă fac să mă gândesc la ei (că-i cunosc sau nu). Treceam azi printr-un parc şi am văzut mulţi oameni, îndrăgostiţi absorbiţi, chupachupşi care-şi împingeau căruciorul cu o mină preocupată, câini şturlubatici ţinuţi în lesă de mâini bătrâne, şi se auzeau ţipete şi ciripituri şi vedeam liliac înflorit şi era vreme de zburdat. Şi m-am gândit că e o viaţă frumoasă, exact aşa cum îmi spusese cineva cu câteva ore înainte. Îmi plac oamenii de felul ăsta (nu ştiu cum, adică) pentru că, de fiecare dată când mă gândesc la ei, pare că e exact lucrul de care aveam nevoie ca să mai zâmbesc o dată.

Nu-mi plac oamenii care se poartă cu mine ca şi cum ne cunoaştem de când hău şi au acel aer complice, conspirativ („ştii tu despre ce vorbesc”) când mi se adresează. E neplăcut! Îmi vine să fug şi să mă ascund. (Cred că mi-e ruşine…pentru ei).

Îmi plac oamenii care-mi spun cu naturaleţe că însemn ceva pentru ei. Mi-i drag să-i văd venind să-mi arate ce carte şi-au luat (şi să-mi facă „în ciudă”), sau când îmi zic că mi-au simţit lipsa. E bine. Ca chili-ul din ciocolată. It gives me a lift.

PS 1: 2-1= e clar că nu-s mizantropă (n-aveam niciun dubiu, de fapt)

PS 2: me has tickets to Metallicaaaaaaaaaaa!

Read Full Post »

Older Posts »