Feeds:
Articole
Comentarii

Să vrei să te defineşti în comparaţie cu alţii e stupid şi zadarnic. Sper să nu uit niciodată asta.

Să poţi să înveţi de la un copil, cum se aruncă, cum nu-i pasă cum stă pampersul pe el, cum n-are chingi, cum ridică degetul şi capul şi se uită poznaş la părintele său.

Să dai deoparte lucrurile nefolositoare şi să le alegi doar pe cele potrivite sufletului tău. Să menţii altele inutile (puţine şi în cantităţi neglijabile) ca să-ţi aducă aminte ce norocos eşti.

…si bine

Multe sentimente în aste ultime zile, am simţit mai mult decât am gândit, şi-a fost reconfortant. Multă aşteptare, dar plăcută. Mult zâmbet, din ăla care să doară obrajii. Multe bătăi de inimă şi confuzie amestecată cu frenezie. “How on earth was I supposed to know?” şi “Thank you!”- cele mai frumoase cuvinte după mult timp. Îmi place la nebunie senzaţia aia, o s-o vânez cu aviditate.

Mult Sebastian şi tonul lui “just”, muzica şi “camilismele”, femei, roman, drame.

Puţin somn dar mult râs la 6.38 dimineaţa. :))

Mult suprarealism cu un domn poet care mi-a spus ca Beatles-ii au fost 6 la origine şi care vroia să-i dau numărul de telefon ca să-mi trimită cartea lui, epuizată în librării. Şi cum ţipa la mine dintr-un capăt la altul al troleului că Muzeul Literaturii e pe Dacia.

Criză din pricina vârstei ingrate, care-şi urlă drepturile de câţiva ani.

Multe ziduri, puncte fixe, vânt şi alergături, mersuri şi alte minunăţii. De marţi, şi step.

.

Am descoperit un om. Îl văd de peste o jumătate de an citind cât e ziua de lungă aşezat pe o cutie şi înfăşurat într-o pătură. Am vrut să fac o faptă bună şi anul trecut, prin noiembrie i-am cumpărat cărţi. Nu ştiam ce-i place, aşa că i-am luat ceva de Sven Hassel, Fausta şi Hagi Tudose. Speram ca măcar una să-i facă plăcere. Îmi sunt dragi oamenii care citesc, au un fel de vulnerabilitate care totuşi îi face puternici. Mai ales cei care citesc în spaţii publice. Domnul ăsta n-are casă. Poate mă manipulează când citeşte şi eu, impresionabilă, mă gândesc să-i fac cadou nişte cărţi. Ce bine că nu mă interesează declaraţiile de putere.

Eu am un proiect de făcut. Pentru şcoală, evident. Şi iau cărţile cumpărate şi mă duc să-l caut. E acolo, la un butic, vorbeşte cu “fetele”. Îl văd mişcându-se încet, îl doare piciorul poate. Îi spun că l-am văzut citind şi i-am adus cărţi. E puţin circumspect: “Trebuie să vă dau cărţile înapoi? Că şi eu le dau mai departe”. Îl ascult, vorbeşte mult, despre mătuşa lui paraşutistă, şi unchiul – pilot, şi cariera lui de judoka, şi cum mergea la sala de lectură la Muzeul Ceasului în Ploieşti (o fi fost una, eu n-am văzut când am vizitat muzeul), despre cum îi dă lumea de lucru, chestii simple de făcut într-o gospodărie.

Şi în mine se dă o luptă. Să-l folosesc pe omul ăsta? Să-mi fac proiectul cu el? Nu ştiu dac-ar fi bun, ar trebui să stau ceva timp în preajma lui. Dar eu vroiam doar să-i dau cărţile; mă gândeam că poate i-ar mai trebui o pătură, nişte mănuşi, ceva cald de mâncare. Aş fi putut face doar asta. Mâine merg să văd cum poate să mă ajute la proiect.

Şi am o senzaţie de lehamite, că mi se pare că nu mai există o faptă bună pe care s-o fac fără să cer ceva în schimb. E ca şi cum ai face voluntariat, dar ceri o hârtiuţă pe care să scrie cât timp ai stat acolo şi de ce aptitudini extraordinare ai dat dovadă. Sau ca atunci când donezi sânge, dar iei abonamentul de autobuz gratuit pe o lună.

Doar să fac

Întotdeauna am avut senzaţia că vorbesc prea mult şi prea devreme, de altfel, despre ceea ce vreau să fac, despre ce am de gând să fac, mai bine spus. M-aş minţi dacă aş spune că aştept aşa orice fel de reacţie, caut o încurajare, un “oau”. Vorbesc despre lucrurile astea, nefăcute încă, nişte proiecte, mai mici sau mai mari, şi dintr-o nevoie de sinceritate. Habar n-am de ce îi zic aşa, dar aşa mi-a venit. Şi-mi dau seama că atunci când am tăcut şi doar le-am făcut, chiar în ziua când le-am “zămislit” sau la puţin timp după, lucrurile alea au avut cu adevărat o valoare. Deşi poate fi acceptat faptul că simţim nevoia de a împărtăşi, vorbim totuşi prea mult despre planurile noastre. Verbalizarea nu înseamnă neapărat şi că ele vor fi puse în practică, de cele mai multe ori le uităm, energia noastră risipindu-se odată cu articularea cuvintelor. Mai mult, atunci când ajungem să vorbim despre planurile noastre, înseamnă c-am avut timp să reflectăm la rezultate, cât de fericiţi vom fi sau cât de bucuroşi o să fie ceilalţi. Deci nu numai spontaneitatea e ucisă, ci şi surpriza.

Angrenaţi

Aţi văzut cât de teamă ne e să rămânem, fie şi pentru câteva clipe, cu noi înşine? Atât de teamă încât am face orice să scăpăm de povara de a ne cunoaşte mai bine. De asta ne cântă mereu ceva în urechi, la televizor urlă întotdeauna cineva, că ascultăm sau nu. Ca să nu fim singuri, pentru că ne e frică de gândurile noastre. Altădată erau căutate şi preţuite momentele de singurătate şi linişte. E atât de nenaturală angoasa asta, acest mal de siècle global, şi, totuşi, prea multe lucruri au devenit “normale” ca să ne mai mirăm. Nu mai există limite, nu mai avem obligaţii, ci doar drepturi, nu mai avem răbdare, suntem mai articulaţi dar goi pe dinăuntru. Nimic nu ne afectează cu adevărat pentru că nu ne dăm osteneala să filtrăm; însetaţi să “experimentăm” cât mai multe, tot ceea ce ni se întâmplă se loveşte de o suprafaţă opacă. Ne uităm în oglindă, dar nu ne oglindim. Nu avem timp să ne dăm seama ce gândim sau ce simţim pentru că alergăm mereu – alergători profesionişti la suta de metri garduri. De maraton n-avem timp, mai bine curse mici şi profitabile.

Vinovăţie

Mă uitam printre fotografiile vechi ale mamei mele şi nu recunoşteam decât câteva figure. Mă cuprindea panica când îmi dădeam seama că deşi cunosc câteva nume şi legăturile dintre posesorii lor, nu le pot asocia cu figuri. Am auzit vorbindu-se despre ei, ce e drept, prea puţin, nu ştiu cine au fost oamenii ăştia, familia mea, nu m-a interesat şi-acum nu mai e decât un singur om (din familia mea apropiată) care ar putea să-mi spună câte ceva, şi e doar cu 10 ani mai mare. Şi-mi pare rău că n-am întrebat mai devreme, de când m-au fascinat prima dată pozele astea: cine e el şi cine ea? Cu ce se ocupau? Cine, de ce, când, cum?

P9260022-600

P9260034-600

P9260036-600

Bunica mea e in stanga in toate trei pozele

P9260037-600

P9260039-600

P9260040-600

Bunica mea cu unchiul meu, cel mai probabil

P9260041-600

Bunicii mei cu unchiul si matusa mea

De ce oare mi-a fost întotdeauna ruşine să-i întreb pe părinţii mei ce au făcut înainte să apar eu? Am citit scrisori de când mama avea 20 de ani, am văzut vederi pe care le trimitea din Europa şi n-am întrebat-o niciodată. Pe tata mi-e şi mai ruşine să-l întreb. Îmi tot spun că e o tâmpenie, dar aştept o ocazie să vorbească singur despre cum era când era el tânăr.

Paris

Aveam nevoie să mă deconectez de tot şi de toate şi ce bine c-am ajuns acolo! Primul lucru pe l-am văzut, Marché aux Puces, este şi unul din cele care mi-au plăcut cel mai mult: un târg imens cu cele mai vechi lucruri din lume (piese de mobilier, tacâmuri, haine, cărţi, păpuşi şi câte şi mai câte). Mie şi Iuliei ne-a plăcut să citim ce scriau oamenii de la sfârşitul secolului 19 pe vederile trimise prietenilor lor (o doamnă scria ceva despre cum a găsit ea ciuperci proaspete). Ar ieşi o cercetare faină pe piaţa asta. Plus c-ar fi un motiv excelent să trăieşti din plin à la française: croissante, brownies, brânză cât poftesc (da, şi d’aia cu mucegai, că nu mi-s scârboasă), clătite, gauffre şi bucătărie africană. Dac-ar fi să fac o ierarhie, probabil că picnicul de la ora 10 seara de pe Pont des Arts ar ieşi câştigător: am avut la noi o baghetă, diferite tipuri de brânză, roşii şi o sticlă de vin, vedere la bateaux-mouche-urile de pe Sena, spre Turnul Eiffel şi un grup vesel care cânta şi dansa. Divin!

A doua zi, am fost în Montmartre, unde am înnebunit-o pe Iulia tot uitându-mă după Tournée du Chat Noir şi, evident, cumpărându-mi semne de carte. Acum am o mulţime şi-s tare sexi, thank you very much! Am intrat şi-n Sacré Coeur da’ nu eram în dispo de căscat gura la picturi şi sculpturi. Pe acolo, mi s-a întâmplat şi un lucru de care n-o să vorbim în veci, da, Iulia? We shall never…

În următoarea zi, am fost la cimitirul Père Lachaise. Din păcate, n-am prea fost morbidă în ziua aia. Oricum, e impresionant. Am bifat (sună obscen, dar chiar asta am făcut pe harta cimitirului) pe Molière, Oscar Wilde, Enescu, Chopin, am căutat în zadar după Elvira Popescu şi i-am ratat pe Balzac şi Morrison pentru că devenise prea apăsător. După aia, nu mi-a mai ieşit nimic bine, am rătăcit pe drumuri. Aşa-mi trebuie, dacă n-am fost macabră, ci impresionabilă!

Ultima zi, shopping masiv. Am lăsat la FNAC my personal best în materie de sume de bani daţi dintr-o dată pe cărţi: 3 de specialitate (antropologie culinară, da), 3 de beletristică + una bucată din Le Petit Prince luată de la buchinişti.

Am făcut poze, am flanat pe străduţe cochete, m-am uitat la oameni în metrou, am asediat-o pe Iulia cu miros de vinete coapte (ea zice c-a trecut acum), am văzut un chinez care-şi făcea exerciţiile de respiraţie într-o dimineaţă rece, un bătrân care scria mic-mic pe un carneţel în faţă la Shakespeare and Sons, am subliniat nişte nume dintr-o bibliografie în cea mai frumoasă ceainărie, La fourmi ailée, am alergat câte un porumbel bezmetic, am mers mult, am visat mai puţin pentru că eram ocupată cu clipa şi am avut gânduri impure în trenul spre aeroport. Acum, pentru că încă nu mi s-au desfundat urechile de la avion (yeap, that sucks!), am impresia puţin că-s tot acolo, am imaginaţie bogată.

.

Citesc o carte despre case şi arhitectură, şi cum ne alegem noi spaţiile de locuit în funcţie de ceea ce suntem în mod ideal. Ajunsesem la partea cu “acasă” şi ce înseamnă acest cuvânt: “armonia cu preţiosul nostru cântec interior”. Pentru mine, “acasă” e şi la Ploieşti, e şi aici, în casa mea de la etajul 8 cu tavan “pretenţios” şi a fost şi la Moscova. Am stat în cămin 4 ani de zile şi nu m-am simţit acasă acolo, dar o lună petrecută “pe ruseşte” într-un institut cu gândaci colcăitori şi căldură sufocantă au reuşit să mă facă să simt asta. Vroiam să spun, de fapt, că am prea mult timp liber la dispoziţie ca să fac ceea ce vreau cu adevărat. Am doar febră musculară, pe bune! Dar îmi e clar, acum mai mult ca niciodată, că a avea tot timpul din lume nu prezintă nicio garanţie ca eu să fac ce îmi doresc, adică să (re)învăţ rusa, de exemplu. Dacă e prea mult, timpul liber e doar agonie. Adica e bine când eşti condiţionat de o muncă solicitantă (ei, şi aia ar fi bine să-ţi placă), valorifici altfel timpul liber. Prea mult timp pentru tine înseamnă prea puţine lucruri făcute pentru suflet.

.

Printre altele, antropologia e mişto şi pentru că, aflând lucruri despre oameni, Ceilalţi, afli implicit şi despre tine, de la adaptabilitate într-un mediu necunoscut sau prea puţin explorat până la aspecte ce ţin de confort şi grade de suportabilitate.

Despre Ei, am aflat multe şi (nu prea) mărunte. Despre mine, ei bine, în primul rand, o chestie pe care o ştiam dar o ignoram pentru că aşteptam minunea: socializez puţin, nu intraţi în spaţiul meu că fug. Mi-aduc perfect aminte cum toţi colegii mei stăteau seara împreună, vorbind de câte-n lună şi-n stele, iar eu mergeam să mă dau în balansoarul din curtea pensiunii, uitându-mă la nori şi ascultând liniştea şi regretând într-un fel că nu-s mai mult ca ei şi cu ei sau dorind ca în locul lor să fi fost colegii mei din bookblog, de exemplu.

Lucrând în echipă, mi-am dat seama foarte repede că discuţia propriu-zisă nu mă motivează prea tare, ci că îmi place mai degrabă să observ, să mă concentrez mai mult pe ceea ce fac oamenii, decât pe ceea ce spun, sau mai bine zis, pe ceea ce fac atunci când spun.

Apoi, o chestie care mi s-a mai întâmplat o dată, la cursul de artă, dar pe care am resimţit-o mai acut în practică, a fost aceea de a articula chiar şi cel mai banal lucru. La artă, când ni se cerea să analizăm denotativ pictura din faţa noastră, stăteam toate ca mâţele cu ochii cât cepele: nu vedeam o femeie goală întinsă pe un pat şi o ladă în fund, o vedeam pe Venus şi dimpreună cu ea, toate asocierile din lume legate de dragoste, senzualitate etc. În antropologie, e la fel: evidentul trebuie verbalizat. OK, dacă asta părea în teorie simplu, acum zi-o. Şi aici e “şmecheria”: felul cum o zici. Nimic nu e evident, întâmplător, iar ceea ce observi şi auzi tu e la fel de pertinent cu ceea ce observă ceilalţi. Să ajungi să conştientizezi că nu e banal, asta da încercare! Şi o spun fără pic de glumă, pentru că mi-a fost greu când ceilalţi vorbeau cu cea mai mare seriozitate şi importanţă (nu arareori) despre lucruri care mie nu mi se păreau demne de menţionat. A fost bine! Şedinţele alea de după teren îmi lipsesc acum, mi-am dezlegat limba destul de greu.

Cât am stat acolo, unde se-agaţă harta-n cui, nu mi-a lipsit nici internetul, nici perna mea (cea mai bună pernă din lume) şi nici muzica. În ultimele zile doar am simţit nevoia acută de a citi şi de a fi printre oameni de-“ai mei”. Când am coborât, totuşi, din metrou la Iancului şi aşteptând 311, m-a apucat un fel de panică: la ora 9 seara, satul era molcom, vântul adia printre dealuri, iar liniştea era întreruptă doar de greieri – o rânduială cum numai acolo poate exista. Şi i-am înţeles perfect pe cei care spuneau că-i apucă durerea de cap în haosul dintr-un oraş mare.

Atat.