8 lucruri despre mine

- îmi sucesc şi răsucesc degetele în chipuri felurite. Unii îmi spun că le dau fiori. Mie mi se pare amuzant.

- urăsc marea, vara, soarele. Mă rog, marea e ok…noaptea…în ploaie.

- uşa mea de la apartament îmi spune ce fel de zi o să am după felul în care verific dacă s-a închis (nu vreau să explic asta)

- îmi place să stau pe un anumit loc în troleu şi pe un altul în autobuz.

- când eram mică, am furat o acadea şi am fost teribil de mândră de mine.

- pleoapa ochiului stâng mi se zbate numai DUPA ce mi s-a întâmplat ceva urât.

- am făcut parte din echipa de teatru a liceului. Printre rolurile mele, Vanilie (o clovn-iţă) şi Sânziana (din Sânziana şi Pepelea). Eram mereu teleghidată din cauza tracului.

- alerg porumbeii (cred c-am mai zis).

De la nimfa mea preferată. Merge numai la Irina (nu scapi ;)) ). Si mă potolesc cu lepşele.

Despre flori, sufişti şi toleranţă

Tocmai am terminat de citit Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran. De mult n-am mai citit o cărticică (are 80 de pagini) cu atâtea vorbe de duh la fiecare trei rânduri. Cartea are şi CD, unde citeşte chiar Schmitt, pe muzică compusă tot de el. Mi-a plăcut foarte mult cum este exploatată relaţia dintre un puşti evreu, Momo, şi sufistul Ibrahim, care nu e arab pentru că arab ar însemna să aibă băcănia deschisă şi noaptea şi duminica. Momo e un copil care la 11 ani se duce să devină bărbat în rue de Paradis. Cu privire la asta, Ibrahim îi spune serios: “Momo, c’est bien d’aller chez des professionnelles. Les premières fois, il faut toujours aller chez des professionnelles, des femmes qui connaissent bien le métier. Après, quand tu y mettras des complications, des sentiments, tu pourras te contenter d’amateurs”. Cartea e ca un basm. Schmitt spune că a vrut să dea o imagine pozitivă islamului, în aceste vremuri când islamismul şi teroriştii lui calomniază o religie cu milioane de adepţi. Interesant este că în Israel, partizani ai păcii, fie ei arabi, evrei sau creştini pun în scenă, în unul şi acelaşi teatru, Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran (într-o seară în arabă, în alta în ebraică) pentru a-şi face cunoscută poziţia, speranţa că războaiele religioase vor înceta. Dl Ibrahim îl învaţă pe ucenicul său să danseze, să zâmbească, să recunoască religiile, cu ochii închişi, după edificiul sfânt în care intră. Cel mai simplu şi, în acelaşi timp, pregnant mesaj transmis de carte e acela că oamenii se înţeleg între ei. Odată ce ajungi să cunoşti diferenţele, este imposibil să nu empatizezi. Oamenii sunt oameni indiferent de felul cum scriu, se închină sau mănâncă. Şi că poţi învăţa o mulţime de lucruri doar ştiind a asculta. Discurs pro toleranţă nu fac. Mie mi se pare ieşit din comun să nu fi atras de cei diferiţi de tine.

În plus, sunt atâtea filme- eu mă gândesc la Crash- care tratează subiectul ăsta mult mai bine. La Crash plâng mereu, am scenele mele: o dată când iranianul o împuşcă pe fetiţa mexicană cu gloanţe oarbe şi când personajul hidos, la început, al lui Matt Dillon, o salvează pe negresa pe care o agresase sexual sub ochii soţului ei. Poveste cu iranian am şi eu. Făceam meditaţie cu o fetiţă, Soraya. Am stat la început de vorbă cu tatăl ei, iranian. În timpul discuţiei, am zis că am avut şi eu prieteni arabi şi că ştiu câteva cuvinte în arabă. Mi-am dat seama de gafă dar am tăcut. În schimb el m-a asasinat cu privirea şi mi-a spus dispreţuitor: “Eu nu sunt arab, sunt persan”. De atunci n-am mai dat cu ochii de el.

Prieteni arabi am avut într-adevăr. Faysal, Fausya, Fida, Fatmi şi Firas. 5 de F. De Faysal nu mi-aduc bine aminte; învăţa la Bucureşti şi nu stătea prea mult pe-afară. Fausya era sensibilă, Fida (preferata mea) era diplomată şi caldă, Fatmi avea părul ca Shirley Temple şi Firas era creţ şi mic (avea trei ani atunci). Eram fascinaţi toţi de ei, deşi ciudaţi care-i făceau ţigani existau. La început, se apărau frumos şi ziceau că sunt arabi, dar când au văzut ce înseamnă să fii ţigan în România, respingeau cu brutalitate comparaţia. Atunci, în clasa a 9-a, cred, a început să-mi placă muzica arabească, limba aia minunată (după greacă, e una din cele pe care mi-ar plăcea să o ştiu) şi mâncarea: cel mai bine mi-aduc aminte de un fel de brânză cu mentă în ea. Nu ştiu dacă era specialitate; ei erau din Alep, Siria. M-au învăţat cuvinte, mai ştiu şi acum câteva, ştiam şi să-mi scriu numele, dar n-am mai exersat de mult.

Păi acum mă duc să devorez tot ce găsesc de Schmitt. Mă găsiţi zâmbind la mine acasă, în troleu sau în tren.

2-1

Imi plac oamenii care mă fac să mă gândesc la ei (că-i cunosc sau nu). Treceam azi printr-un parc şi am văzut mulţi oameni, îndrăgostiţi absorbiţi, chupachupşi care-şi împingeau căruciorul cu o mină preocupată, câini şturlubatici ţinuţi în lesă de mâini bătrâne, şi se auzeau ţipete şi ciripituri şi vedeam liliac înflorit şi era vreme de zburdat. Şi m-am gândit că e o viaţă frumoasă, exact aşa cum îmi spusese cineva cu câteva ore înainte. Îmi plac oamenii de felul ăsta (nu ştiu cum, adică) pentru că, de fiecare dată când mă gândesc la ei, pare că e exact lucrul de care aveam nevoie ca să mai zâmbesc o dată.

Nu-mi plac oamenii care se poartă cu mine ca şi cum ne cunoaştem de când hău şi au acel aer complice, conspirativ („ştii tu despre ce vorbesc”) când mi se adresează. E neplăcut! Îmi vine să fug şi să mă ascund. (Cred că mi-e ruşine…pentru ei).

Îmi plac oamenii care-mi spun cu naturaleţe că însemn ceva pentru ei. Mi-i drag să-i văd venind să-mi arate ce carte şi-au luat (şi să-mi facă „în ciudă”), sau când îmi zic că mi-au simţit lipsa. E bine. Ca chili-ul din ciocolată. It gives me a lift.

PS 1: 2-1= e clar că nu-s mizantropă (n-aveam niciun dubiu, de fapt)

PS 2: me has tickets to Metallicaaaaaaaaaaa!

Pofte

Mi-e dor să simt miros de pâine aburindă. Asta mi-aduce aminte de vremuri de demult când, în facultate, ne întorceam din club la 5 dimineaţa, cu trupurile sfârşite, şi simţeam mirosul de pâinică pe la Grozăveşti.

Şi aş putea, dacă nu e cu bănat, să nu mai visez că mă dau în rollercoaster într-o bucătărie?

Plăceri (ne)vinovate

Mă uit în playlist-ul meu (că tot am avut o leapşă cu cânticele) şi văd c-am acolo o mulţime de melodii…well, naşpa. Sau cel puţin aşa ar putea fi ele considerate de oameni cu scaun la cap. Baltimora- Jungle life? Anda Adam- Ce ţi-aş face? Dansez ca o apucată pe Crazy loop şi Dragostea din tei? Dar îmi plac la nebunie. Deci nu sunt naşpa, de fapt. Îmi plac. Mă fac să ţopăi.

La fel e cu cărţile şi filmele. Nu poţi citi doar ce e bun. (Bunul e un concept relativ, dar asta e altă discuţie). Îmi place să experimentez. Când eram mai tânără şi necoaptă (:|) am „cochetat” cu Sandra Brown. Am citit vreo două romane dar nu-mi plăcea pattern-ul din ele, îl preferam pe cel al Barbarei Taylor Bradford, cu Puterea visului şi Emma Hart a ei, femeia puternică. Mai aproape de zilele noastre, am încercat chick lit-uri (unul, ca să fim exacţi) dar nu mi-a plăcut. Era Diavolul se îmbracă la Prada. M-a prins în schimb filmul. Acum există, pare-se, şi wit-lit-uri, dar nu cred să am răbdare.

Mai bine mă uit la film. Muzica şi versurile- loved it; 27 dresses- la fel, şi câte şi mai câte. Şi pun pariu c-o să văd şi altele. Îmi plac!

Cred că şi blogurile intră tot aici. Vizitez din când în când un blog doar ca să văd ce maxime a mai emis vajnica-i posesoare agramată şi cam toantă. Nu mă interesează absolut nimic din ce spune, dar mă uit pe gaura cheii.

Nu fac o tragedie din asta. Îndoielnicul e şi el parte din noi. Astea sunt pentru mine Ştirile de la ora 5 şi pentru că nu mă uit la televizor, trebuie să suplinesc cumva nevoia (umană şi urbană) de periferic.

Leapşă muzicală

De la Laura

1. Put your music player on shuffle.
2. Press forward for each question.
3. Use the song title as the answer to the question even if it doesn’t make sense. NO CHEATING!
4. Tag 5 people
5. Bold the questions and with the answers, give your own comments on how it relates
to the questions

1. How are you feeling today?
Pasărea Colibri- Vis de primăvară (fu cam frig…)

2.Will you get far in life?
Staind- So far away (o daaaaaaaa!- jur că n-am trişat)

3. How do your friends see you?
Red Hot Chili Peppers- Snow (…White?)

4.Will you get married?
Boy George- Everything I own (o să-i dau lui, nu?)

5.What is your best friend’s theme?
Shukar Colective- Malademna (niet!)

6. What is the story of your life?
Bob Dylan- One more cup of coffee (nu beau cafea )

7. What was high school like?
Lor of the Dance- Warriors (eu cu prietenele mele)

8. How can you get ahead in life?
Tudor Gheorghe- Iarbă rea (deci trebuie să fiu mai a naibii…ştiam eu!)

9. What is the best thing about your friends?
Manowar- I believe (în ei, that is )

10. What is in store for this weekend?
Baltimora- Jungle life (având în vedere că e plin ;)) )

11. What song describes you?
Placebo- Every you, every me (nu chiar, sucker love)

12. To describe your grandparents?
Toto- Africa (n-au fost pân’ acolo)

13. How is your life going?
Bobby Darin- Mack the Knife (pe ritmurile alea e perfect)

14. What song will they play at your funeral?
Joe Dassin- Siffler sur la colline (yeeeeeey!)

15. How does the world see you?
Giuseppe Verdi- Brindisi (să ciocnim, da!)

16. Will you have a happy life?
Lissie- Bright side (dacă zice playlistu’…)

17. Do people secretly lust after you?
Joe Dassin- Pour un flirt

18. How can I make myself happy?
Spin Doctors- Two Princes (just for me…shallow me…)

19. What should you do with your life?
Eminem- Sing for the moment (un fel de carpe diem, îhî)

Mi-a plăcut Merge mai departe la Raluca, Jen, norişor, verbiaj şi Irina.

Mean reds

Azi sunt în Ploieşti. Vreau şi eu ca tot omul să-mi schimb paşaportul. Mă duc să plătesc o taxă la mama naibii depărtare de Poliţie. Mă întorc, completez nu ştiu câte fişe şi intru la pozat. Acolo, mă iau în primire o doamnă şi un domn care dau pe-afară de autosuficienţă crasă. Nu numai că nu au nici cea mai vagă noţiune a politeţii, dar mai fac şi greşeli incredibile de tot soiul. Dialog de coşmar suprarealist: Ea: “Strada Gheorghe Coşbuc unde e?” Eu: “George Coşbuc…În Ploieşti…” Ea: “Pai şi vrei să scriu io că e în Ploieşti sau tu?” Bine c-am scris unde am considerat eu şi nu unde a notat ea, că iar mă “apostrofa”. Cred totuşi că eu am scăpat ieftin pentru că înauntru cu mine era un tip la al cărui buletin s-au uitat şi răsuitat şi nu l-au acceptat pentru că în poză era mult mai slab decât e acum. Aşa i-au zis. Motamo. Afară pe hol, era o femeie la vreo 30 de ani la care au ţipat că şi-a făcut poză când era gravidă: “De ce v-aţi făcut poză, doamnă, n-aţi văzut cum arătaţi?” Cred că tipa era fie inconştientă, fie avea un nefiresc simţ al umorului: era teribil de amuzată de situaţie. May I be excused? I just wanna scream. Degeaba îţi repeţi în gând: sunt zen, nimic nu mă atinge, oamenii sunt răi şi stupizi, etc, etc. Trebuie să ne atingă. Dacă sunt nedreptăţită, vreau să ripostez. 2 lucruri frumoase mi-au luat gândul de la furie: un microbuz al unei grădiniţe numite Ducky Duck (hih!) şi casa cu pitici pe care, când eram mică, mi-o închipuiam vrăjită şi din care mi se părea întotdeauna că se aud bufnituri şi tropăieli de la zânele şi licuricii ferecaţi în pod.

Literară

Am fost la premiile revistei Observator Cultural. „Ca să văd cum e”. Nu cred că mai merg altădată. La orice fel de premii. Prea multe discursuri pompoase şi elucubrante pe alocuri (a zis cineva la un moment dat ceva despre velocitatea intuitivă), prea mult teribilism şi orgolii nemăsurate (venise Emil Constantinescu dar când prezentatorul a citit din mulţumirile pe care unul dintre câştigători le adresa lui Traian Băsescu, s-a ridicat ca un copil şi-a plecat). Pe de altă parte, în stânga mea, erau două personaje însetate care-şi pasau cu nonşalanţă o sticlă de Jack Daniels. Horia Ursu, câştigător a două premii (pentru proză şi cel al cititorilor) a zis: M-aş fi aşteptat să văd mai multă lume aici. Dar cu cât e mai puţină, cu atât mă simt eu mai bine”. Superbe au fost doar Maria Răducanu, care cântă la fel de bine în engleză, spaniolă şi rusă şi Ada Milea cu nişte colinde horror şi neepuizatul „Ceauşescu…e în sală”. O veste bună: Observatorul îşi schimbă faţa de pe net şi au şi un proiect fain pe on-line, de traducere a unor autori români în şapte limbi. Din aprilie.

Două citate dintr-un frumos eseu al lui Adrian Mihalache, publicat în Lettre Internationale: „Biblioteca este mărturia unei deveniri”; „Cărţile cele mai vizibile dintr-o bibliotecă sunt şi cele mai frumoase, albumele de artă, ediţiile somptuoase. [...] În formate mari, incomode, încastrate deseori în casete, te fereşti să le răsfoieşti într-o doară, de teamă ca nu cumva să le doară”. Eu n-am cărţi din astea, dar am şi eu foarte mare grijă de ale mele. Chiar mă întreb dacă voi primi vreodată volumele pe care le-am împrumutat. De fiecare dată când mi se înapoiază o carte, am cumplita senzaţie că nu mai e a mea. Îmi place să le posed, să le însemnez, să le strâng în braţe (mai rar). Aş vrea să revin la unele, să le citesc în alte momente pe altele, să aştept clipe potrivite pentru celelalte.

În continuare nu pot să citesc şi să ascult muzică în acelaşi timp: am încercat şi azi cu Viaţa mea cu Mozart, ascultând CD-ul aferent. Nu pot. Cred că e nevoie de două sensibilităţi diferite, doar muzica te face să închizi ochii şi să pluteşti, în timp ce pentru citit, trebuie să-i păstrezi mereu deschişi, nu?

La vânat de oameni

Cuvinte pentru suflet:

“De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alţii? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ţi-l poate lua nimeni, îl ai odată cu viaţa“. 

“Există totuşi un alt fel de râs creator. E vorba de umor. Oamenii care sunt dăruiţi cu acest simţ al umorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de viaţă“. 

“Încrederea în puterile noastre, în însuşirile proprii este absolut necesară unei vieţi rodnice, cu condiţia ca această încredere să nu treacă dincolo de limitele fireşti ale făpturii noastre neîmplinite. Din lipsa de conştiinţă a omului a născut această stare de tristă suferinţăa vieţii morale, care se exprimă prin trufie“. 

“Omului îi place minciuna, îi place să fie minţit. Spune cuiva un lucru adevărat […] Vei culege imediat ura şi dispreţul. Spune-i minciuni plăcute care să-i satisfacă închipuirea de sine, spune-i vorbe goale, dar catifelate şi vei culege sigur dragostea şi preţuirea sa. Omul acesta civilizat, omul de care suntem atât de mândri, nu vrea să gândească, nu vrea să lupte, nu vrea să renunţe pentru a-şi întări făptura atât de goală şi nenorocită. El umblă acoperit de o strălucire asemănătoare aceleia din mlaştinile netulburate. Ah, omule, cum îţi mai miroase sufletul de la distanţă!“ 

“E mai greu să lupţi împotriva ta decât împotriva altuia. Când ai pornit pe drumul sforţării de a risipi urâtul din tine, să nu trăieşti prin alţii, să nu-i întrebi şi mai ales să nu aştepţi sfatul lor; ridică-te singur“. 

“Suferinţa adevărată este înaltă, calmă, bogată, cerească. Dumnezeu a aburit viaţa cu sufletul şi cu daruri minunate“. 

“Omul, aşa cum l-a creat Dumnezeu, închide în el frumuseţi nebănuite. Numai să le ştie lucra până ce urâtul nu-l îneacă“. 

“Supusă unui destin al pasiunii, ea (femeia) este legată de tot ceea ce îi îmbogăţeşte zilele; de la cele mai insemnate până la cele mai gratuite lucruri, toate o interesează, o cheamă, o farmecă. Dorinţa puternică şi continuu împrospătată de a-şi îmbogăţi viaţa şi totodată nevoia de dăruire dezinteresată fac din femeie o fiinţă în permanentă vibraţie şi îndemn“. 

“Omul este o existenţă care îşi poartă frumuseţile cu luptă“. 

Gând:

Cred că oamenii care mor tineri au avut mai puţine păcate de răscumpărat în timpul vieţii decât cei care se sting la vârstă mai înaintată. 

Amintire:

“Eu am căderi mistice şi eu au înălţări laice” (Dan Puric). 

Întâmplare:

Acum două nopţi am visat-o pe mătuşa mea. Azi am vorbit cu ea şi mi-a zis că s-a gândit la mine acum două zile. Ne atingem, totuşi, într-un fel… 

Senzaţie:

Uneori am crengi pline de flori roz şi albe, care râd în soare şi-i împing pe ceilalţi pomişori să se înalţe să m-atingă.

Dăruite toate de o carte: Îndemn la simplitate, Ernest Bernea

 

Despre necuvântătoarele din viaţa mea

Prima dată m-am ataşat de un căţeluş. Era mic, tremurând şi cu ochii de migdală şi mi-ar fi plăcut să-l cheme Lady (era fetiţă)- cunoscusem cu ceva timp în urmă o Lady dalmaţiană şi tare mi-ar fi plăcut s-o cheme la fel. N-a stat cu noi decât câteva săptămâni (nici nu mi-amintesc bine) şi a uşchit-o la ţară unde a chemat-o, mai pragmatic şi mai aproape de condiţia ei socială umilă, Mona

Apoi a fost Robbie. Robbie era aproape pisicul nostru: tigrat şi cu M pe frunte (ce mândri eram de isteţimea lui) care s-a ataşat mult de mama. Tata nu-l suferea, deşi îi dădea de mâncare când nu vedeam noi, iar eu şi frate-miu ne jucam cu el, deşi puţin cam sadic: el îl lega cu o curea de burtică şi ne uitam cum cade când într-o parte, când în alta, iar eu îl luam de lăbuţele din faţă şi dansam cu el. Îl lăsam afară noaptea şi odată s-a întors fără un ochişor. Nu ne-a fost bine dar l-am iubit în continuare. Apoi, în altă zi, nu i-am mai văzut căpuţul ieşind din iarbă când îl strigam. Nu cred că n-a mai vrut să se întoarcă la noi, nu! de o mie de ori nu! Se zvonea că pe scară e un nene rău care otrăveşte animăluţele aciuate în diferite apartamente.

Last but not least, ultimii perindaţi prin sufletul meu au fost În Plus şi Selm, acum doi ani când stăteam la prietena mea. De În Plus nu pot să zic că m-am ataşat: e o mâţă rea. Vicioasă! Mie-mi plac mâţişorii, ca Selmişor. Mă rog, Selm! A fost prima dată Selma, până când prietena mea şi-a dat seama de „confuzie”. Şi cu el am dansat, e maestru. Şi îi întorceam urechiuşele şi-l băteam de două ori pe cap, cel mai tare semn de afecţiune.

Prin casele pe unde m-am plimbat, am văzut o mulţime de alte animale: papagali, peşti, ţestoase, porucşori de Guineea (eu le zic şobolimbozauri) şi tot câinuţii îmi plac cel mai mult; am visat pe rând la Lassie, Beethoven şi Faffner şi m-am hotărât: vreau un Golden Retriever. O să am unul. O să fie zvăpăiat, inteligent şi moale şi-o să mă joc cu el în fiecare zi, în grădina din spatele casei. O să-l iau la munte, ca să vadă cum se face focul în şemineu (trebuie să învăţ şi eu!). La mare, nu, că nu ne place acolo! O să mergem pe malul lacului şi-o să ne hârjonim. O să mă-mpingă cu capul şi eu o să-i dau un bobârnac. O să se uite mirat la mine când or să duduie ferestrele de la Whiskey in the Jar dar o să înveţe să sară cu mine. O să-i dau să pape, o să-l spăl şi-o să mă stropească şi-o să mă uit cum doarme. O să latre la veveriţe şi-o să se ferească de mâţe. O să vină să-şi pună boticul în palmele mele când va avea chef de alint. O să fie gelos pe un om de zăpadă şi-o să-l lase fără cap. O să dea din coadă când mă-ntorc de la cumpărături şi-o să mă învelească când dorm singură. Cuţi al meu!

Later edit: Mai am şi un prieten imaginar sub forma unui pinguin dar mă simt ca fetiţa personajului principal din Chocolat, cu Pantoufle cangurul, şi mi-e frică ca nu cumva ceilalţi copii să râdă de mine.