Pentru că încet-încet, vara îşi intră în drepturi, mă gândesc din ce în ce mai mult la parcul ăla, Parcul, unde pot citi, unde pot privi în voie îndrăgostiţii, piticii şi bătrâneii. Parcul în care, uneori, mi-ar plăcea să merg singură, şi, alteori, cu cineva – cu el, nu cu prieteni, prietenii se duc la bere, nu în parc. Pe de altă parte, îmi dau seama că trec uneori zile când n-am fost singură cu mine. Si că sunt atâţia oameni care trec pe lângă ei înşişi, care nici măcar nu încearcă să se asculte. Poate că se găsesc c-o să-şi facă timp în week-end, când n-or să mai fie atât de ocupaţi, sau mai bine hai săptămâna viitoare, sau şi mai bine peste un an, când vor fi strâns banii necesari retragerii în vârful munţilor cu cartea preferată. Dar nu fac nimic, pentru că sunt prea destrămaţi din cauza obligaţiilor zilnice de tot felul. Procrastinarea nu se aplică numai lucrurilor pe care cineva ar putea să le facă pentru ameliorarea propriei percepţii de sine, ci şi lucrurilor mici, dar la fel de importante, ca relaxarea.

Mă mai gândesc că-mi plac multe cuvinte, ca norocel, de exemplu. Si c-am învăţat ce înseamnă apostazie şi indelebil şi că de-abia aştept să le folosesc.

Mă mai gândesc că azi şi mâine o să pap ce vreau eu; destul cu monopolul plantelor asupra burticii mele. Mă gândesc la clătite; nu şi la salam de biscuiţi. Curios!

Mă gândesc că nu ştiu de ce mă gândesc că pentru a asculta unele melodii, trebuie să fiu „curată” interior, adică împăcată şi liniştită.

Mă gândesc c-ar trebui să citesc mai mult, să văd mai multe filme, să merg mai des la teatru şi să-nvăţ să joc şah. Şahul a devenit o necesitate.

Dacă îi mai strigi o dată copilului tău ca e o “jigodia dracului”, vin la uşă şi te spurc. Mai ales că în general pari o femeie echilibrată şi care, culmea, îşi iubeşte progenitura. Dar când îl pui să muncească de la 10 ani, îl dai la două şcoli şi ai pretenţia ca totul în comportamentul lui să fie exemplar, atunci ai o problemă mare. Nu poţi să defulezi ca o isterică în faţa lui, care plânge de ţi se rupe inima. Nu poţi să ai pretenţia ca el să-ţi înţeleagă frustrările. Pricep că e greu să-l creşti singură, dar poţi face ceva. Nu e târziu pentru tine şi nici pentru el. N-o să-l ajute ţipetele. Când va fi mare şi va auzi oameni certându-se în preajma lui, pielea îl va furnica. O să-i fie frică, o frică inexplicabilă şi-o să vrea să plângă. Şi teama… teama că într-o zi, ar putea sfârşi ca tine.

De ce femeile se roagă mai mult decât bărbaţii?

şi

De ce unele dintre ele, imediat după ce au citit din două cărţulii bisericeşti diferite, s-au închinat şi au sărutat respectivele cărţi, îşi dau cu gloss pe buze şi încep să mestece gumă?

Mi-s nostalgică şi înDORerată. Ieri am ascultat cu mare-mare încântare Lambada şi mi-e tare poftă să dansez, să uit de mine şi să mă zbânţui ca un pui. Dor mare de serile în Club A şi de copilăria mea coco-jambo-iană şi la bouche-iană. Dansez de când mă ştiu, uneori dansez singură prin casă (ce bine eeeee!), oricum mi-e în sânge: tatăl meu e un mare dansator, cred c-ar reuşi să se mişte şi pe hip-hop, chiar dacă n-ar înţelege mare lucru din muzică. Când dansez cu el la petreceri de familie, mă surprinde că aude nişte ritmuri care-mi sunt total necunoscute şi mă apostrofează că nu le respect. Well, omul a cântat la acordeon şi probabil că mâinile lui încă mai ştiu să producă vreo sârbă, ceva.

Mi-aduc aminte că singura dată când mi-a fost dor să ascult muzică s-a întâmplat într-o iarnă când am fost în Grecia: peste tot unde mergeam, numai muzică grecească. E interesant numai până la un punct, după două zile de ascultat încontinuu, şi la radio şi la tele, te saturi pân’ peste cap. Ăsta da, patriotism (sau naţionalism).

Mi-e dor de Praga şi n-a trecut decât o săptămână de când m-am întors. Îmi plăcea cum mă simţeam, ce făceam, cu cine eram şi unde mergeam. Mi-e dor de bucătărie şi dulap. De lumânări şi de mâini calde şi dragi. Aş fi cea mai fericită dacă mi-aş petrece două săptămâni în Karlovy Vary, de preferinţă în perioada festivalului de film ;)). Oraşul este incredibil, are nişte hoteluri minunate şi sunt şi mulţi ruşi acolo.

Mă simt al naibii de bine când zilele-mi sunt arhipline; prefer de o mie de ori să mă epuizez, decât să obosesc de prea multă plictiseală. Toate micile chestii (diverse sau nu- rutina nu e un lucru rău uneori) care mă agită, îmi dau starea aia de bine care, atunci când pun capul pe perna moale, mă fac să mă gândesc că n-am irosit ziua şi nici pe mine. Mai ales că atunci când sunt în priză, vin ideile cele mai bune, proiectele cele mai îndrăzneţe şi, cum spune un om drag mie, “vise imposibil de realizat”. Care-mi plac. Şi mă înveselesc. Am impresia că metoda invocată de Cioran în “Despre neajunsul de a te fi născut”- şi anume că atunci când eşti deprimat ar fi bine să pui mâna pe un dicţionar al unei limbi pe care n-o ştii bine şi să cauţi cuvinte pe care n-o să le foloseşti vreodată- ar merge şi pentru mine. Ceva să facă diferenţa. Sarea…din cuvinte. Deocamdată alung gândurile negre cu Californication.

Aş mânca un ştrudel cu mere în lichior de ouă; nici prea mic, nici prea mare, până şi frişca de deasupra e bună (and I am so not a frişcă person)…Miam!

• Am cunoscut pe Claudiu Komartin, Răzvan Ţupa şi Andi Vasluianu. Am stat mai mult timp cu ei, adică. Komartin (ştiu că-s clişee, da’ o să mă ierte!) e un revoltat- şi-n poezie ca şi-n viaţă, scrie noaptea şi pare mereu gata să experimenteze. Nu cred că-l poate şoca ceva, dar sper c-au rămas destule lucruri care să-l atingă. Răzvan e mai serios (aşa pare, cel puţin), poate mai liniştit; la lectură, a citit cumva sacadat. Andi Vasluianu, venit pentru proiecţia California Dreamin din cadrul festivalului de film european, e foarte simpatic, adaptabil şi cald. Go, Andi!
• Târgul a fost organizat într-o hală industrială, unde sala principală mirosea a eclere, aripa dreaptă a mâncare şi cea stângă a nimic
• L-am ratat pe Per Petterson, dar am degustat vin de Burgundia (biacs!)
• Mi-a plăcut un fotomontaj- Book Lovers; poze niet, sunt pe aparatul institutului.
• Standul României a fost organizat de Ministerul Culturii şi Cultelor care a prezentat cărţi interesante (din pozele mele: clasici- Rebreanu, C. Petrescu, Bacovia, Alecsandri etc; contemporani: Cărtărescu, Vişniec, Ioan T. Morar, Ion Manolescu etc). Cărţile nu puteau fi vândute, din câte am înţeles toate ţările invitate- printre care şi noi- aveau acelaşi regim. Singurele puse în vânzare erau traducerile în cehă ale romanului lui Petru Cimpoieşu, Simion Liftnicul, care a obţinut în 2007 premiul Magnesia Litera, una dintre cele mai importante distincţii literare de pe scena literară cehă, şi ale unei antologii de dramaturgie contemporană, care le cuprindea, printre alţii, pe Lia Bugnar, Gianina Cărbunariu şi Alina Nelega.
• Tara invitată a fost Spania, dar cum interesul meu pentru această ţară nu e deloc ridicat, n-am aruncat prea multe priviri într-acolo. Am încercat doar să urmăresc o conferinţă despre statutul literaturii spaniole şi latino-americane în lume, dar a fost destul de obositor şi-am renunţat rapid.
• Am vrut să văd două filme: Onegin şi Blood Wedding, dar cehii au prostul obicei de a dubla tot. Mmm, şi la noi s-ar putea face aşa ceva: filme, muzică, artele merg mână-n mână…
• Tema târgului a fost Dragoste şi pasiune în literatură.

Tot despre cărţi:

• N-am citit nimic (dar parcă nici nu mi-a lipsit!), am lăsat Sebastian la pagina 50.
• Mi-am cumpărat o singură carte, Ivan Klima- My Golden Trades, de la Anagram, una din cele mai faine librării din Praga. Am mai descoperit una, Globe, şi tare-mi venea să mă mut acolo…

Inchisă în casă, am timp să mă gândesc la fericiri şi atingeri. Plănuiesc, mă mişc alene, gesturi largi, zâmbesc în oglinzi, mă cufund în aşternut şi-aş intra în toate ca, atunci când pune mâna pe ceva, să mă mângâie şi pe mine.

Afară îmi plac aceleaşi lcururi deşi le văd acum cu un ochi obişnuit. Sunt geloasă pe o catedrală, palidă în soare, dar atotputernică sub picăturile reci de ploaie. Dac-ar fi ceaţă şi i-aş vedea uşa grea întredeschisă, iar pe la colţuri, muşuroaie de oameni spâni sau cocoşaţi cu batiste roşii, nu m-aş mira deloc.

Am chef să fac ceva interzis. Cu el de mână. Să văd un concert sau o piesă de teatru dintr-un cotlon neştiut de nimeni. De foarte de sus, de preferat. La final, să fugim pe culoare înguste şi plăpând luminate, să ne pierdem, să fim dibuiţi dar, in a lucky twist of fate, să găsim uşa care să ne azvârle în ploaie, râzând. Apoi să hoinărim pe străduţele Pragăi, ca cei doi din Before Sunrise. Să ne prefacem că nu ştim cum miroase celălalt. Reticenţi, dar zâmbitori. Cu chef de cuvinte pentru că e noapte.

Cortina.

A inceput mirific vacanta mea. Zborul spre Praga a fost anulat si-a trebuit s-asteptam sa ne redistribuie la alte companii. A trecut usor timpul pentru c-am intrat in vorba cu un jurnalist neamt de origine olandeza care tocmai se intorcea din Transnistria si pleca spre casa, la Berlin. Plus ca m-am intalnit cu un coleg care traducea pentru niste rusnaci. Am reusit sa-mi gasesc zbor cu escala in Budapesta. Pe drum, uitandu-ma pe geam, am confundat crucile dintr-un cimitir cu niste stupi de albine. In timp ce stateam in aeroport la noi si asteptam sa ne gaseasca cineva avion, mi-am adus aminte de The Amazing Race si cum se straduiesc concurentii sa gaseasca variante care sa-i duca cat mai repede la destinatie. Mi-ar placea sa particip la emisiunea aia.

In Praga ploua. Nu-mi plac norii. Cei negri si neprietenosi. Sa plece in alta parte, sa uite de orasul asta. Shoo!

Eu plec, guguştiucilor!

Cum îşi poate lăsa un părinte normal la cap copilul singur? Si el să plece după cai verzi pe pereţi, la muncă nu-ştiu-unde, deşi “tot pentru el o face?” Cum să laşi un pui de om să devină şi mai violent, şi mai debusolat ca tu să-ţi rezolvi nişte treburi financiare? Asta ne-a povestit o profă despre unul din copiii de la curs. Alta a venit ieri, însoţită de o fetiţă de vreo 12 ani care spunea că ai ei au uitat să vină s-o ia de la curs. I se citea spaima în ochi şi peste 10 minute am văzut-o sărind de una singură pe holuri.

Părinţii mei mi-au acordat întotdeauna o încredere (uneori) prea mare pentru umerii mei de copil, chiar şi atunci când săream de pe şifonier direct în pat. Nu m-au bătut niciodată, mmm, ba da, m-a bătut mama, dar meritam. Eu sunt pentru altoitul piticilor atunci când fac năzbâtii. Dar ambii părinţi ar trebui să-şi ia responsabilitatea asta, nu numai unul. Aici, cel mai bun exemplu este al nepoţelului meu, A. Mama lui îl bate, tatăl nu. Fac apel către toţi tăticii din lume, care, altfel oameni mari, se găsesc brusc docili în faţa unui mănunchi de om cu ochii alunecoşi, plângăcios şi şantajist. Ori nu dai deloc, ori faci şi tu ca celălalt. Echilibrul dispare altfel, copilul începe să-l favorizeze pe unul din părinţi, apar disensiuni între aceştia. A, şi dacă tot dai în el, nu-i da totuşi în cap. Sau peste faţă.

Ziceam că pe mine m-a bătut mama. Fratele meu era un ţânc şi am fost toţi trei la teatrul de păpuşi. Când am ieşit, mama m-a pus să merg în faţa lor, ca să mă vadă. Dar eram de pe atunci gură-cască şi m-am pierdut. Bine că ştiam drumul spre casa bunică-mii. Am ajuns acolo, i-am spus, apoi a venit şi mama. A început să plângă, a luat un făcăleţ şi a vrut să-mi dea cu el la fund dar mă piteam în spatele lu’ mamaie. A lovit-o pe ea de câteva ori, i-a făcut rană la deget şi s-a potolit. Pe mine nu m-a atins prea mult… Mda, de fapt, asta nu e bătaie…