Am descoperit un om. Îl văd de peste o jumătate de an citind cât e ziua de lungă aşezat pe o cutie şi înfăşurat într-o pătură. Am vrut să fac o faptă bună şi anul trecut, prin noiembrie i-am cumpărat cărţi. Nu ştiam ce-i place, aşa că i-am luat ceva de Sven Hassel, Fausta şi Hagi Tudose. Speram ca măcar una să-i facă plăcere. Îmi sunt dragi oamenii care citesc, au un fel de vulnerabilitate care totuşi îi face puternici. Mai ales cei care citesc în spaţii publice. Domnul ăsta n-are casă. Poate mă manipulează când citeşte şi eu, impresionabilă, mă gândesc să-i fac cadou nişte cărţi. Ce bine că nu mă interesează declaraţiile de putere.
Eu am un proiect de făcut. Pentru şcoală, evident. Şi iau cărţile cumpărate şi mă duc să-l caut. E acolo, la un butic, vorbeşte cu “fetele”. Îl văd mişcându-se încet, îl doare piciorul poate. Îi spun că l-am văzut citind şi i-am adus cărţi. E puţin circumspect: “Trebuie să vă dau cărţile înapoi? Că şi eu le dau mai departe”. Îl ascult, vorbeşte mult, despre mătuşa lui paraşutistă, şi unchiul – pilot, şi cariera lui de judoka, şi cum mergea la sala de lectură la Muzeul Ceasului în Ploieşti (o fi fost una, eu n-am văzut când am vizitat muzeul), despre cum îi dă lumea de lucru, chestii simple de făcut într-o gospodărie.
Şi în mine se dă o luptă. Să-l folosesc pe omul ăsta? Să-mi fac proiectul cu el? Nu ştiu dac-ar fi bun, ar trebui să stau ceva timp în preajma lui. Dar eu vroiam doar să-i dau cărţile; mă gândeam că poate i-ar mai trebui o pătură, nişte mănuşi, ceva cald de mâncare. Aş fi putut face doar asta. Mâine merg să văd cum poate să mă ajute la proiect.
Şi am o senzaţie de lehamite, că mi se pare că nu mai există o faptă bună pe care s-o fac fără să cer ceva în schimb. E ca şi cum ai face voluntariat, dar ceri o hârtiuţă pe care să scrie cât timp ai stat acolo şi de ce aptitudini extraordinare ai dat dovadă. Sau ca atunci când donezi sânge, dar iei abonamentul de autobuz gratuit pe o lună.
am vazut si un film pe tema asta..si proiectul era un film, si omul respectiv- un regizor.
Poate in spatele personajului tau este un scriitor uitat. mai stii..?!..
eu nu cred ca daca povestea lui te ajuta sa scrii un proiect, atunci il folosesti. fapta ta buna ramane fapta buna, pentru ca nu te-ai gandit de la inceput sa ii dai cartile ca sa il exploatezi, punandu-l eu stiu ce sa faca in schimb. si cand a inceput sa iti povesteasca te-ai gandit, poate, ca experienta lui de viata e interesanta si ai putea sa o scrii in proiect. of, nu esti lipsita de suflet!
Si eu am avut dileme asemanatoare de multe ori… Si uneori ma gandesc ca daca mai cumpar o placinta sau dau cativa lei, e ca si cum mi-as cumpara dreptul de a trece mai departe si de a ignora suferinta si singuratatea oamenilor de la colt de strada.
Cred ca ai facut un lucru extraordinar prin simplul fapt ca ai stat de vorba cu acest om. Sunt, uneori, destui cei care le dau bani sau haine, dar foarte, foarte putini se opresc sa si schimbe o vorba cu ei.
Cred ca abia atunci cand ne oprim si vorbim le recunoastem cu adevarat prezenta si suferintele zilnice (dormitul in frig, lipsa de mancare, de haine, rautatea si indiferenta cu care ii trateaza uneori ceilalti etc.).
Bravo, Ioana!
Grozava chestie ! Bravo !