Cred că mi-a fost întotdeauna…hmmm…nu ştiu cum, să admit şi în faţa celorlalţi că mă atrage devianţa, violenţa, filmele de groază, turismul funerar. Ciudată n-oi fi, da’ niscai probleme la scoarţă – copilărie nefericită şi alte aiureli pe care le invoc mereu – poate am. Şi chiar mă gândeam că dacă n-aş fi atât de interesată de hrană, culinar, gastronomie, bănuiesc că antropologia m-ar atrage din prisma lucrurilor ăstora “întunecate”. Ei, şi genocidurile, dar n-am structură sufletească adecvată, aş boci în Darfur la fiece pas, de exemplu.
Din păcate (sau din fericire, n-am făcut un studiu amănunţit), figura mea spune despre mine că-mi plac plimbările sub clar de luna, trubadurii şi truverii şi lumânările parfumate (ok, astea ultime chiar îmi plac, de scorţişoară, vă rog!)
PS. Am aflat în seara asta că există pe lângă Paris un cimitir de animale. Na epitaf: Jamais déçue par mon chien, souvent trahie par les Hommes! Auzişi, Iulia? Asnières-sur-Seine!
Grozav epitaf, noi avem versurile Irinei Loghin, ceva de genul: din bucata mea de paine, am hranit un om si-un caine… / omul azi m-a parasit… / cainele ma recunoaste, omul nu ma mai cunoaste… / acum te intreb eu pe tine, cine-i om si cine-i caine?
