Doruri

Mi-s nostalgică şi înDORerată. Ieri am ascultat cu mare-mare încântare Lambada şi mi-e tare poftă să dansez, să uit de mine şi să mă zbânţui ca un pui. Dor mare de serile în Club A şi de copilăria mea coco-jambo-iană şi la bouche-iană. Dansez de când mă ştiu, uneori dansez singură prin casă (ce bine eeeee!), oricum mi-e în sânge: tatăl meu e un mare dansator, cred c-ar reuşi să se mişte şi pe hip-hop, chiar dacă n-ar înţelege mare lucru din muzică. Când dansez cu el la petreceri de familie, mă surprinde că aude nişte ritmuri care-mi sunt total necunoscute şi mă apostrofează că nu le respect. Well, omul a cântat la acordeon şi probabil că mâinile lui încă mai ştiu să producă vreo sârbă, ceva.

Mi-aduc aminte că singura dată când mi-a fost dor să ascult muzică s-a întâmplat într-o iarnă când am fost în Grecia: peste tot unde mergeam, numai muzică grecească. E interesant numai până la un punct, după două zile de ascultat încontinuu, şi la radio şi la tele, te saturi pân’ peste cap. Ăsta da, patriotism (sau naţionalism).

Mi-e dor de Praga şi n-a trecut decât o săptămână de când m-am întors. Îmi plăcea cum mă simţeam, ce făceam, cu cine eram şi unde mergeam. Mi-e dor de bucătărie şi dulap. De lumânări şi de mâini calde şi dragi. Aş fi cea mai fericită dacă mi-aş petrece două săptămâni în Karlovy Vary, de preferinţă în perioada festivalului de film ). Oraşul este incredibil, are nişte hoteluri minunate şi sunt şi mulţi ruşi acolo.