Inchisă în casă, am timp să mă gândesc la fericiri şi atingeri. Plănuiesc, mă mişc alene, gesturi largi, zâmbesc în oglinzi, mă cufund în aşternut şi-aş intra în toate ca, atunci când pune mâna pe ceva, să mă mângâie şi pe mine.
Afară îmi plac aceleaşi lcururi deşi le văd acum cu un ochi obişnuit. Sunt geloasă pe o catedrală, palidă în soare, dar atotputernică sub picăturile reci de ploaie. Dac-ar fi ceaţă şi i-aş vedea uşa grea întredeschisă, iar pe la colţuri, muşuroaie de oameni spâni sau cocoşaţi cu batiste roşii, nu m-aş mira deloc.
Am chef să fac ceva interzis. Cu el de mână. Să văd un concert sau o piesă de teatru dintr-un cotlon neştiut de nimeni. De foarte de sus, de preferat. La final, să fugim pe culoare înguste şi plăpând luminate, să ne pierdem, să fim dibuiţi dar, in a lucky twist of fate, să găsim uşa care să ne azvârle în ploaie, râzând. Apoi să hoinărim pe străduţele Pragăi, ca cei doi din Before Sunrise. Să ne prefacem că nu ştim cum miroase celălalt. Reticenţi, dar zâmbitori. Cu chef de cuvinte pentru că e noapte.
Cortina.
Asta s-ar putea numi preludiu!
Te invidiez pentru Praga si pentru ca te cufunzi in asternuturi cand eu ma cufund in pagini de calculator!