Despre flori, sufişti şi toleranţă

Tocmai am terminat de citit Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran. De mult n-am mai citit o cărticică (are 80 de pagini) cu atâtea vorbe de duh la fiecare trei rânduri. Cartea are şi CD, unde citeşte chiar Schmitt, pe muzică compusă tot de el. Mi-a plăcut foarte mult cum este exploatată relaţia dintre un puşti evreu, Momo, şi sufistul Ibrahim, care nu e arab pentru că arab ar însemna să aibă băcănia deschisă şi noaptea şi duminica. Momo e un copil care la 11 ani se duce să devină bărbat în rue de Paradis. Cu privire la asta, Ibrahim îi spune serios: “Momo, c’est bien d’aller chez des professionnelles. Les premières fois, il faut toujours aller chez des professionnelles, des femmes qui connaissent bien le métier. Après, quand tu y mettras des complications, des sentiments, tu pourras te contenter d’amateurs”. Cartea e ca un basm. Schmitt spune că a vrut să dea o imagine pozitivă islamului, în aceste vremuri când islamismul şi teroriştii lui calomniază o religie cu milioane de adepţi. Interesant este că în Israel, partizani ai păcii, fie ei arabi, evrei sau creştini pun în scenă, în unul şi acelaşi teatru, Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran (într-o seară în arabă, în alta în ebraică) pentru a-şi face cunoscută poziţia, speranţa că războaiele religioase vor înceta. Dl Ibrahim îl învaţă pe ucenicul său să danseze, să zâmbească, să recunoască religiile, cu ochii închişi, după edificiul sfânt în care intră. Cel mai simplu şi, în acelaşi timp, pregnant mesaj transmis de carte e acela că oamenii se înţeleg între ei. Odată ce ajungi să cunoşti diferenţele, este imposibil să nu empatizezi. Oamenii sunt oameni indiferent de felul cum scriu, se închină sau mănâncă. Şi că poţi învăţa o mulţime de lucruri doar ştiind a asculta. Discurs pro toleranţă nu fac. Mie mi se pare ieşit din comun să nu fi atras de cei diferiţi de tine.

În plus, sunt atâtea filme- eu mă gândesc la Crash- care tratează subiectul ăsta mult mai bine. La Crash plâng mereu, am scenele mele: o dată când iranianul o împuşcă pe fetiţa mexicană cu gloanţe oarbe şi când personajul hidos, la început, al lui Matt Dillon, o salvează pe negresa pe care o agresase sexual sub ochii soţului ei. Poveste cu iranian am şi eu. Făceam meditaţie cu o fetiţă, Soraya. Am stat la început de vorbă cu tatăl ei, iranian. În timpul discuţiei, am zis că am avut şi eu prieteni arabi şi că ştiu câteva cuvinte în arabă. Mi-am dat seama de gafă dar am tăcut. În schimb el m-a asasinat cu privirea şi mi-a spus dispreţuitor: “Eu nu sunt arab, sunt persan”. De atunci n-am mai dat cu ochii de el.

Prieteni arabi am avut într-adevăr. Faysal, Fausya, Fida, Fatmi şi Firas. 5 de F. De Faysal nu mi-aduc bine aminte; învăţa la Bucureşti şi nu stătea prea mult pe-afară. Fausya era sensibilă, Fida (preferata mea) era diplomată şi caldă, Fatmi avea părul ca Shirley Temple şi Firas era creţ şi mic (avea trei ani atunci). Eram fascinaţi toţi de ei, deşi ciudaţi care-i făceau ţigani existau. La început, se apărau frumos şi ziceau că sunt arabi, dar când au văzut ce înseamnă să fii ţigan în România, respingeau cu brutalitate comparaţia. Atunci, în clasa a 9-a, cred, a început să-mi placă muzica arabească, limba aia minunată (după greacă, e una din cele pe care mi-ar plăcea să o ştiu) şi mâncarea: cel mai bine mi-aduc aminte de un fel de brânză cu mentă în ea. Nu ştiu dacă era specialitate; ei erau din Alep, Siria. M-au învăţat cuvinte, mai ştiu şi acum câteva, ştiam şi să-mi scriu numele, dar n-am mai exersat de mult.

Păi acum mă duc să devorez tot ce găsesc de Schmitt. Mă găsiţi zâmbind la mine acasă, în troleu sau în tren.