2-1

Imi plac oamenii care mă fac să mă gândesc la ei (că-i cunosc sau nu). Treceam azi printr-un parc şi am văzut mulţi oameni, îndrăgostiţi absorbiţi, chupachupşi care-şi împingeau căruciorul cu o mină preocupată, câini şturlubatici ţinuţi în lesă de mâini bătrâne, şi se auzeau ţipete şi ciripituri şi vedeam liliac înflorit şi era vreme de zburdat. Şi m-am gândit că e o viaţă frumoasă, exact aşa cum îmi spusese cineva cu câteva ore înainte. Îmi plac oamenii de felul ăsta (nu ştiu cum, adică) pentru că, de fiecare dată când mă gândesc la ei, pare că e exact lucrul de care aveam nevoie ca să mai zâmbesc o dată.

Nu-mi plac oamenii care se poartă cu mine ca şi cum ne cunoaştem de când hău şi au acel aer complice, conspirativ („ştii tu despre ce vorbesc”) când mi se adresează. E neplăcut! Îmi vine să fug şi să mă ascund. (Cred că mi-e ruşine…pentru ei).

Îmi plac oamenii care-mi spun cu naturaleţe că însemn ceva pentru ei. Mi-i drag să-i văd venind să-mi arate ce carte şi-au luat (şi să-mi facă „în ciudă”), sau când îmi zic că mi-au simţit lipsa. E bine. Ca chili-ul din ciocolată. It gives me a lift.

PS 1: 2-1= e clar că nu-s mizantropă (n-aveam niciun dubiu, de fapt)

PS 2: me has tickets to Metallicaaaaaaaaaaa!