Am fost la premiile revistei Observator Cultural. „Ca să văd cum e”. Nu cred că mai merg altădată. La orice fel de premii. Prea multe discursuri pompoase şi elucubrante pe alocuri (a zis cineva la un moment dat ceva despre velocitatea intuitivă), prea mult teribilism şi orgolii nemăsurate (venise Emil Constantinescu dar când prezentatorul a citit din mulţumirile pe care unul dintre câştigători le adresa lui Traian Băsescu, s-a ridicat ca un copil şi-a plecat). Pe de altă parte, în stânga mea, erau două personaje însetate care-şi pasau cu nonşalanţă o sticlă de Jack Daniels. Horia Ursu, câştigător a două premii (pentru proză şi cel al cititorilor) a zis: M-aş fi aşteptat să văd mai multă lume aici. Dar cu cât e mai puţină, cu atât mă simt eu mai bine”. Superbe au fost doar Maria Răducanu, care cântă la fel de bine în engleză, spaniolă şi rusă şi Ada Milea cu nişte colinde horror şi neepuizatul „Ceauşescu…e în sală”. O veste bună: Observatorul îşi schimbă faţa de pe net şi au şi un proiect fain pe on-line, de traducere a unor autori români în şapte limbi. Din aprilie.
Două citate dintr-un frumos eseu al lui Adrian Mihalache, publicat în Lettre Internationale: „Biblioteca este mărturia unei deveniri”; „Cărţile cele mai vizibile dintr-o bibliotecă sunt şi cele mai frumoase, albumele de artă, ediţiile somptuoase. [...] În formate mari, incomode, încastrate deseori în casete, te fereşti să le răsfoieşti într-o doară, de teamă ca nu cumva să le doară”. Eu n-am cărţi din astea, dar am şi eu foarte mare grijă de ale mele. Chiar mă întreb dacă voi primi vreodată volumele pe care le-am împrumutat. De fiecare dată când mi se înapoiază o carte, am cumplita senzaţie că nu mai e a mea. Îmi place să le posed, să le însemnez, să le strâng în braţe (mai rar). Aş vrea să revin la unele, să le citesc în alte momente pe altele, să aştept clipe potrivite pentru celelalte.
În continuare nu pot să citesc şi să ascult muzică în acelaşi timp: am încercat şi azi cu Viaţa mea cu Mozart, ascultând CD-ul aferent. Nu pot. Cred că e nevoie de două sensibilităţi diferite, doar muzica te face să închizi ochii şi să pluteşti, în timp ce pentru citit, trebuie să-i păstrezi mereu deschişi, nu?
eu nu cred ca fac nimic fara muzica. chiar ma enerveaza intr-un fel cand trebuie sa vorbesc cu oamenii, pentru ca inseamna ca trebuie sa imi scot castile din urechi. de politete, ca as putea sa dau muzica incet si sa aud si interlocutorul… dar probabil sunt putini care ar intelege asta
am fost si eu la un moment dat la o lansare , intr-un spatiu dintr-asta scortos si cu aer de palat in ruina…si in loc sa se vorbeasca despre cartea celui in cauza, “prietenii” ajunsesera sa vorbeasca despre ei si operele lor…noroc ca ploua afara si se puteau spala pacatele dupa…iar noi, cei tinerei, plange…
stii, ca si eu de cateva zile nu mai pot asculata muzica acasa cand citesc, doar la birou imi pun castile pentru ca nu vreau sa aud ce se intampla in jur, si am gasit o piesa care ma linisteste si pe care ma pot concentra sa citesc (ca asta e meseria mea)…picaturi de apa intr-un subsol.. ecou, asa vreau sa o aud eu…
apropo de muzici…vezi ca ai o leapsa de la mine
Visez si eu premieri informale pt fluturasi care au Ceva sa spuna, sa scrie…
Sunt momente rare in care muzica clasica se armonizeaza cu starea citita, dar de cele mai multe ori sunt doua fenomene atat de complexe si care anjajeaza toata atentia, rabdarea si puterea incat trebuiesc traite separat…