Când n-am chef de nimic, sunt imobilă. Nu simt, nu gândesc. Nu-mi pasă. Nu zâmbesc, poate doar forţat (aparenţele trebuie păstrate by all means). Ştiu ce am de făcut. Să sap în mine, să-mi amintesc. Că sunt lucruri care-mi plac teribil, că am prieteni, că sunt sănătoasă, etc, etc. Mă complac în situaţie. Mă pedepsesc. Că n-am profitat de lucrurile bune când a trebuit. Că nu fac mai mult. Nu-mi permit să fiu aşa. Dar sunt. Goală, fără aşteptări, fără dorinţă. Mă înţep dar durerea trece repede. Şi mă regăsesc impasibilă. Un ac mai mare poate…dar nu caut nimic. Uneori, oftez. Un gând fugar, cu siguranţă. O căprioară. Nu vreau muzică, nu vreau cărţi, nu vreau oameni. Să nu mă atingeţi că strig. Nu vreau umeri sau vorbe. Mi-e bine aşa, întunecată şi tăcută. Ciulesc urechile, dar nu ascult. Deschid ochii, dar nu te văd. Aştept şi nu vine. Dependenţă. Sunt în colivie şi uşa mi-e deschisă. Dar n-am aripi…
