19

Citesc jurnalul de la 19 ani al lui Julien Green şi zice aşa:

“En 1919, le jeune homme était farouche, fanatique, forcené, mais, dans ce qu’il écrit, que d’innocence et de prémonitions! A dix-neuf ans, on est très sérieux, à dix-neuf ans on est injuste pour cacher sa tendresse, on réfléchit, on a son indépendence d’esprit, son système d’idées, on croit découvrir ce que chacun a toujours découvert le premier, et cette naïveté se double d’intuitions fulgurantes. […] Relisant ces phrases qui m’arrivent de cet espace lointain, je vois que je me complaisais, comme souvent à cet âge, dans le romantisme de la solitude; j’ai refusé des mois de bonheur; la jeunesse est une armure contre le monde, mais si cette armure la protège, elle l’isole, et sans doute faut-il se laisser toucher pour s’épanouir et devenir ce que l’on est”.

La nouăşpe ani, eu nu eram serioasă. La 19 ani aveam fluturaşi în stomac şi făceam tot soiul de nebunii ca să-l întâlnesc cât mai des pe plăsmuitorul de lepidoptere. La 19 ani am ajuns la poliţia căminului pentru că una din colegele mele de cameră m-a făcut dubioasă (mă rog, mama ei mi-a zis asta) şi la poliţie, ăia râdeau de noi (de ele, eu plângeam ) că nu ne înţelegem. La 19 ani, şuşoteam cu o colegă de la portugheză despre doi profesori: ne hlizeam pe seama şosetelor şi a poziţiei de dandy la catedră a unuia şi pe celălalt îl veneram, era zeul nostru. La 19 ani, mâncam pâine cu margarină când n-aveam bani; mai târziu, dar tot în timpul facultăţii, mă rafinasem: o dădusem pe salată de castraveţi… La 19 ani uram rusa; acum mă urăsc că n-o ştiu. 

La 19 ani credeam c-o să schimb lumea (credeam eu de la şaişpe…). Acum mă străduiesc să ţin pasul cu tot ce-mi doresc. Şi încerc să me laisser toucher pour m’épanouir.