N-am facut nimic. Am aruncat cheia in strada, atat. A, si am gatit: ciorbica si clatite cu icre negre si rosii. Exact ca-n Barbierul din Siberia. Mmm, unele lucruri merita sa fie doar imaginate. A, si am reinceput sa rasfoiesc Jurnalul lui Sebastian: fiecare insemnare are cate ceva care sa-mi placa.
Ador sa aman intalnirea cu orasul. Trag de timp, ies tarziu din casa. Aici aud vorbindu-se romana, insa cum inchid poarta, ma lovesc de voci ce vorbesc toate limbile pamantului. Am avut ieri un moment de angoasa cand am auzit vorbe in graiuri straine si parca neprietenoase. Nu mi-e teama ca m-as rataci: stau la 5 minute de pod, adica in buricul Pragai si daca m-ai lasa undeva departe, sigur m-as descurca sa ajung inapoi in centru. Desi sunt muuuuulte lucruri pe care nu le cunosc despre ea, nu cred c-as putea sta aici. Adica as putea, dar de ce s-o fac? De ce sa nu ma bucur mereu la intalnirea cu ea? De ce sa nu tresar, sa-mi vina sa alerg sau sa topai? De ce sa te obisnuiesti cu frumusetea? Imi plac plecarile de langa frumos pentru ca ma fac sa ma gandesc la reveniri.
