Cea mai frumoasă zi

Îmi plac zilele care sunt numai pentru mine. Nu mă intersectez cu nimeni, observ mai mult, mă bucur că telefonul nu sună prea des.

Sâmbătă am fost să-mi iau lucruri de fetiţă cu negru şi roz. Tot sâmbătă am capitulat, there was my Waterloo on Saturday. E de prisos să mă mint singură: am ajuns la Diverta şi am văzut continuarea la „Moartea pinguinului”, „Legea melcului”. Da, am cumparat-o; oricum luasem şi înainte, una de la Cotidianul şi una din anticariat. Dacă sunt minunate, de ce să rezist? Erau nişte pitici acolo care vorbeau de Albă-ca-Zăpada, nu ştiu ce uliu decedat şi căutau în dicţionar verbul „a tânji”. Mai încolo, pe un fotoliu mare şi maro, eu citeam din „Poveşti erotice româneşti”: Ionuţ Chiva e kinky, iar R. P. Gheo kinda sick. Nu le-am citit pe toate, dar cea a lui Marius Chivu mi s-a părut cea mai bună pân’acum.

Acasă, am probat lucrurile negre cu roz, am citit un articol din „Psihologia” cu Dan Puric, mi-am făcut mămăliguţă cu brânză şi smântână şi m-am uitat la Frumoasa şi bestia. E aşa simplu să fii fericit de unul singur. O dată pe săptămână ar trebui să ne permitem luxul de a sta ca huhurezii, de a fi numai cu noi înşine, să respirăm doar pentru noi.

E rău să fii singur cu oamenii. Eu prefer să fiu singură cu mine. Îmi place de mine, sunt ataşată de propria-mi personalitate. În general, sunt o ascultătoare, dar în perioadele când jinduiesc să fiu singură, e aproape o voluptate să trag cu urechea, să mă uit cu coada ochiului. La mine şi la ceilalţi. Să visez la citit în parc, primăvara (de-abia aştept să vină, nu-mi plac tranziţiile, îmi plac schimbările), sau să mă închid în casă, să dau peste o fotografie şi s-o ţin şi lucruri aparent nelegate între ele să se joace în mintea mea.

Zile din astea, care încep cu aromă de cafea, continuă mirosind a verde şi se termină în note de tei, lăsându-mă craving for some more.

Ieri am îmbrăţişat un pom. Un brad. Era frumos şi mândru, parcă mă chema. Sunt plină de slăbiciuni, mereu cedez menirilor…:) Ce să fac? L-am auzit, doar mi-a vorbit mie; l-am îmbrăţişat, m-a mângâiat crud şi-am fost fericită. Prietenul de lângă mine m-a întrebat, încurcat dar zâmbitor, zâmbind încurcat, da!, câţi ani am. Şi ce dacă? Dacă eram singură, pomul ăla drăguţ nu avea cum să mă strângă între crengi.