Loc de întâlnire, amintirile

De câteva zile, la Institut tot vine un om care în accepţiunea tuturor este un „nebun”. Miroase de la o poştă, e foarte insistent, a întrebat chiar dacă nu se poate să-l lăsăm să participe la orele de copii (pentru sufletul lui) şi care, chipurile, mă găseşte teribil de drăguţă. Acum, na, ştiam că am un fel de lipici la toţi SDF(sans domicile fixe)-ii din lume, dar chiar aşa să mă îngrozească vreunul din ei, nu s-a întâmplat. A făcut cunoştinţă cu mine de mai multe ori, mă întreabă mereu cum mă cheamă şi câţi ani am, dacă am experienţă şi dacă pot să-i dau lecţii de franceză. NU! Nu pot! (Mă simt foarte rea, mai ales că omul are o problemă, o să ard în focurile iadului… bygones!) Azi, în afară de faptul că se băga în sufletul meu fără să pară că ştie ceva de spaţiul intim al fiecăruia, când i-am zis că se închide sala, a dat să-mi pupe mâna. A doua oară! I-am zis că e în ordine, că nu e necesar, că mi-a mai pupat-o o dată. La care: „Dar cum să mă despart de dumneavoastră fără să vă sărut mâna?” Am rămas perplexă şi chiar cred că dacă ar sta puţin mai departe de mine, nu mi-ar repugna atât de mult. Ieri mi-a zis că el nu ştie dacă e bine cum se poartă şi mă tot întreba dacă e bine sau nu. Nu se cunosc prea multe despre el, vine totuşi de mult la Institut şi e acceptat înăuntru, deşi îi deranjează olfactiv pe ceilalţi. Demult, era un om extraordinar, cult, dar a avut probabil o decepţie. Şi nu cred să aibă mai mult de 35 de ani. C’est la vie!?!

Nu stiu cum se face dar asta mi-a adus aminte de un alt „admirator”. Aveam vreo 13 ani, cred, pierdeam vremea pe-afară când vine la mine un tip şi-mi dă fără nici un cuvânt o scrisoare. O citesc, multe greşeli, şi din ele reieşea cât sunt eu de faină, bla bla, prostii din astea. Îi zic „intermediarului”, care aştepta un răspuns mai la o parte că n-am ce zice, că tre’ să-l văd pe expeditorul înamorat. A doua zi, primesc altă scrisoare, cu un alt abţibild în ea (le-am păstrat multă vreme) în care flăcăul spunea ceva cam aşa: „se pare că totul a fost o greşeală, nu erai tu cea la care trebuia să ajungă scrisoarea, dar plăcându-mi de tine m-am gândit să-ţi scriu”. Şi îşi repeta banalităţile. Am murit de râs. Îmi plăcea de “peţitor”.

Când m-am întors acasă, cătrănită şi înfometată, am văzut un căţelandru cu o căciulă între dinţi, agitat şi zănatic. Asta mi-a adus aminte că-mi doresc muuuuult de tot un Labrador sau un Golden Retriever care să mă întâmpine, când vin de la ski, în cabana mea de la munte, dotată cu perdele verzi (sau portocalii- decizii, decizii!) şi cu un iubit cu şorţ, mirosind a cald.