Astăzi am cunoscut două tipuri de persoane: de una din ele n-aş mai vrea să dau niciodată, pe a doua ar trebui s-o întâlnesc mai des. Pe prima o întâlneşti mai peste tot, e genul de persoană care te face să te simţi ridicol, deşi îţi dai foarte bine seama că EA este cea ridicolă. Eşti încontinuu mirat cum poate cineva să te trateze cu atâta nonşalanţă când îi zici clar şi răspicat că vrei să fii ajutat. Ea ar putea să te ajute, măcar să fie lângă tine când îi vorbeşti, dar empatia nu înseamnă altceva pentru ea decât să te ademenească cu câteva diminutive şi să nu aştepte răspunsul tău, pentru că nu? ea ştie mai bine decât tine ce simţi şi ce gândeşti. Îţi pune câteva întrebări care lasă să se întrevadă că într-adevăr ştie despre ce vorbeşte, (e o profesionistă, ce Dumnezeu?) şi scapă de tine la 2 minute după ce ai cunoscut-o. Am văzut-o apoi, mergând ca o regină, adresând câteva cuvinte-clişeu celorlalţi “pacienţi”. Îmi venea să râd şi cred că aveam un zâmbet tâmp pe faţă. Ce mi-a spus ea şi “tratamentul” pe care trebuie să-l urmez le puteam găsi foarte bine şi pe net.
A doua este o africancă autodidactă şi hotărâtă să-şi schimbe viaţa. Termină Politehnica şi vrea să plece în Canada. Numai că nu ştie franceză. Este în schimb bătăioasă şi gândeşte pozitiv. De ce oare îmi dă mie lecţii de viaţă un om care vine dintr-o ţară care o duce mult mai prost ca România? Să nu fiu înţeleasă anapoda: nu e numai unul, toţi pe care i-am cunoscut aici sunt aşa. Discriminările i-au făcut mai duri, mai reticenţi dar şi mai dispuşi să lupte, să se zbată, să arate. Noi de ce nu? Avem o istorie sângeroasă dar şi victorioasă şi, totuşi, pare că nu putem trăi în acord cu noi înşine. Ne vrem puternici, dar suntem numai stingheriţi. Am vrea să dăm cu pumnul în masă, dar ne regasim umili. Che Guevara spunea: Yo no soy un libertador. Los libertadores no existen. La gente se libera a si misma. De păcate, de tiranie, de pesimism, de oblomovism, fudulie şi suficienţă.
