Despre cheful de a citi

Cărţile au fost întotdeauna mica mea bucurie. Mă refugiam între paginile lor când mi-era poftă de escapade, de aventură, de trăire. Când mi-era lehamite de viaţă, când mi se părea fadă, când cei din jur nu mă înţelegeau (sau aşa credeam eu). Plonjam şi uitam. De cele mai multe ori, mi se făcea poftă să citesc în momentele cele mai “neconvenabile”: când aveam de învăţat sau treburi casnice imperioase. Mi se făcea poftă noaptea, când îmi aduceam aminte de ceva întâmplat peste zi, un personaj întâlnit care mă ducea cu gândul la un erou de roman, un peisaj văzut într-o revistă sau nişte cuvinte aruncate pe care le prindeam din zbor şi care îmi aminteau de nu ştiu ce dialog. Când vroiam să plâng, ştiam că pot lua Cuore în braţe şi că după ce voi fi citit, voi fi isprăvit şi ultima lacrimă.
Ce înseamnă lipsa de chef de citit? Există aşa ceva? Poate un cititor care se recomandă pasionat să afirme că nu are chef? Ba mai mult, cheful să fi dispărut undeva în neant şi să fie aşteptat ca muza de scriitor? Citesc, nu-i vorbă, nuvele şi pilule zen. Dar am poftă de cărţile la care mă uit cu jind, ştiind ce cuvinte minunate se ascund în ele. De ce nu vine? Eu vreau să vie.