Una din distracţiile mele favorite când merg cu trenul este să fixez toate persoanele de sex feminin şi să văd dacă am ceva din ele. Cel mai uşor mi-e cu fetiţele. Îmi recunosc, uneori cu groază, alteori cu milă sau simpatie toate stângăciile şi privirile timide de copilandră speriată. Greu mi-e să mă închipui la vârstă adultă (asta înseamnă aici pe la 40 de ani) sau la bătrâneţe. Mi-e teamă să nu devin rigidă ca doamna cu fular roşu din faţa mea, să nu am gesturi scurte şi tăioase ca doamna grasă şi făcută permanent care stă la câteva banchete mai încolo (merg cu personalul, e mai incitant aşa). Ca bătrână mi-e şi mai greu să mă recunosc în cineva. Întotdeauna m-am închipuit blândă şi zâmbitoare. Stiu şi cu cine mi-ar plăcea să semăn un pic: cu o doamnă la vreo 90 de ani, căreia eu îi spun Prinţesa, pentru că are gesturi şi vorbe nobile. E încă lucidă, dă replica repede şi la obiect, vorbeşte singură, se mişcă încet, te serveşte mereu cu câte ceva, e atentă la tot şi e foarte înaltă (mereu m-am gândit la oamenii bătrâni ca fiind mici de înălţime). La bărbaţi mă amuză să-mi închipui cum arătau când erau mici sau cum vor fi ca adulţi. De exemplu, bărbatul din diagonală a fost sigur bun la matematică şi-i plăcea vinul. De-aia îi râd ochii acum. Sau băieţelul grăsun care se tot plimbă pe culoar: când va fi mare, îşi va lua femeia de-o aripă şi va merge cu dânsa la Cárfur Bucureşti (ei fiind dintr-un sat prahovean). Pe drumul de întoarcere, pe lângă faptul că paporniţele lor vor incomoda trecerea celorlalţi pasageri, mititelu’ va avea poftă să ciugulească ceva. La cele peste 120 de kile, e lesne de-nţeles de ce! Aşa că soaţa-i iubitoare va scoate din paporniţă o gustărică pentru leul de bărbat. Eniuei!
Aseară am văzut Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford. Plictiseală, ceva de speriat! La fel de lung şi întortocheat ca Zodiac. Singurul lucru bun: muzica (Nick Cave nu putea să greşească).
Crăciunul a venit şi-a trecut, în ritm de colinde şi papa bun, am primit unele din lucrurile pe care le voiam şi altele în plus, şi-acum aştept noul an.
Si am o nouă obsesie:
Călător mereu pe drum
Printre spini şi stele
Se preface iarba-n scrum
Dar cântăm oricum.
Se preface scrumu-n flori
Printr-un crâng uitat
Unde noi de-atâtea ori
Din suflet v-am cântat.
Călător visător
Unde vrei s-ajungi?
Călător visător
Clipele-s prea lungi
Călători din loc în loc
Prinşi de doruri grele
Când sunt gata să ia foc
Flori de busuioc
Nici nu ştim cât va mai fi
Casa unde-am tras
Dar din vraja ei de-o zi
Un cântec v-a rămas.
Călător visător
Unde vrei s-ajungi?
Călător visător
Clipele-s prea lungi
Ce mă bucur că te-am găsit cu blog, măcar acum la sfîrşit de an! Îmi plac întîmplările din tren, mai ales de cînd am senzaţia că se vor evapora – cine mai merge cu trenul?, oamenii se dosesc sub carapace, se strîng, suspicioşi, tot mai însinguraţi. Parcă.