Ne place sa ne fie dor. Pentru ca tanjim dupa ceva. Si cand sufletul are tanguiri, e ca si cum ne-ar confirma ca avem un rost, ca nu traim o viata goala, ca nu suntem anosti.
De ce ne simtim nelinistiti atunci cand ne obisnuim cu dorul de cineva, o stare sau un lucru? De ce ne intristeaza absenta dorului, deprinderea cu el? Oare chiar trebuie sa ne doara (a-ti fi dor e o durere, orice s-ar spune), ca sa simtim ca suntem vii?
Dorul e o voluptate…
