Despre primejdia de a citi
Invinuiesc literatura de a falsifica viziunea vietii, de a pune termeni intermediari intre oameni si mine, de a rupe legatura directa pe care o caut cu fiecare ins. [...] O invinuiesc, mai ales, de a fi dat nastere omului literar.
Numesc astfel un tip de om, construit in intregime din reminiscente livresti, retras intotdeauna in dosul unei lecturi, care il dispenseaza pe el sa actioneze, sa vorbeasca si sa existe pur si simplu. [...] Caut o durere si gasesc o carte. Cer un suras si mi se da o metafora. Lovesc un om si imi raspunde un erou.
Este o corupere literara, ale carei ravagii le urmaresc in experienta mea zilnica, aproape de mine, in jur, ca pe un caz zilnic. Surprind cuvinte care vin din alta parte, decat din mintea omului care-mi vorbeste, restituiesc gesturi, identific atitudini, denunt false indemnuri. Literatura n-ar trebui sa fie decat un stimulent (adica o distractie). Sau un exercitiu. Iata insa ca ea devine un sistem de viata. Ceea ce suprima spontaneitatea momentului pe care il traim si incearca libertatea insului de a gandi dupa croiala corpului lui si de a merge dupa puterea pasului lui. Invinuiesc literatura de a face viata monotona.
Mihail Sebastian in Jurnal II. Jurnal indirect 1926-1945
Cand am citit asta, am facut imediat o asociatie cu ceea ce mi se intampla in copilarie. Stand mai mult in casa si citind, cand indrazneam sa ies pe-afara (mai mult de gura mamei), ceilalti copii ma priveau bizar. Eu taceam mai mult si ii observam. Asta ii nelinistea. Ii uram pentru neincrederea lor in mine dar vroiam sa fiu ca ei. Nu am invinuit niciodata cartile pentru mutismul meu. Oamenii din cartile mele vorbeau; mai mult, comunicau. Ma uram pe mine. Traiam in carti si-mi placea. Uitam de copii, jocurile si rasetele lor si ma inchideam in camera. Ma vroiam antisociala dar eram doar excesiv de timida. Nothing has changed really 
) Tind doar sa cred ca nu ma mai refugiez in carti.
Melodia zilei: Nautilus Pompilius pentru ca mi-e dor.
