M-am uitat saptamana trecuta la 4 filme: 1408 (camera buclucasa cu John Cusack; m-au enervat barbatii din sala care radeau cand era o scena mai scary- baieti, e clar ca vi se face frica, nu mai faceti pe nebunii; un tip de langa noi chiar i-a zis prietenei lui la un moment dat:”Vezi ca in seara asta fac in pat!”- asa, da!), Scoop (pentru ca Woody e genial, mai vazusem doar Match Point inainte- foarte bun, de altfel), Spider (iti trebuie destul de multa rabdare sa afli ca este cumva in genul A beautiful mind) si Everyone says I love you. Eu o sa vorbesc despre acesta ultim.
Asa cum bine ziceam, Woody e un maestru. Comedie romantica si muzicala, Esil este inca o poveste despre amor, in stilul intelectual binecunoscut al lui Allen. Aceeasi disturbed family, cu un bunic nebun si exhibitionist, o menajera care ar fi putut foarte bine fi al lui Hitler, un tata- unul dintre ei, oricum (Woody Allen) mereu nefericit in relatiile sale pasagere, ce actioneaza incontrolabil, se agita, gesticuleaza si vorbeste mult, o fiica (Drew Barrymore), personaj prin excelenta romantic, cu priviri melancolice, care inghite de doua ori inelul de logodna daruit de viitorul mire pe care , de altfel, il si inseala cu un fost condamnat la inchisoare, caruia ii spune dupa primul sarut:” Very interesting! I’ve never been kissed before by a sociopat”, o alta fiica, naratoarea, care cedeaza multiplilor barbati care trec prin viata ei, alte doua fiice (dintre care una jucata de Natalie Portman, care a spus despre acest rol ca este cel mai prost pe care l-a jucat), adolescente si indragostite de acelasi baiat, plus un fiu cu vederi politice inverse fata de cele adoptate de restul familiei. Cireasa de pe tort, mama (interpretata de Goldie Hawn), activista, care la un moment dat cere in fata gardienilor din inchisori, ca prizonierii sa-si poata decoreze propria celula, sa aiba spatii largi pentru plimbare si bucatarie europeana. Discutiile despre ateism, politica si iubire (evident!) sunt frumos asezonate cu cantece siropoase de amor sau unele care par provenite dintr-un self-help book: “Enjoy yourself, it’s later than you think”).
Inca din Match Point observasem ca la Woody Allen camera nu se focalizeaza neaparat pe personajul care vorbeste. Aici, camera se opreste undeva, (o data in stanga si apoi la dreapta personajului jucat de Natalie Portman) si indiferent de miscarea actorilor, ea tot reuseste sa surprinda esentialul scenei.
Pe scurt, un film amuzant, cu tot atatea replici memorabile, asa cum ne-a obisnuit mereu Woody, cu discutii inteligente si oameni (aproape) normali, cu situatii (aproape) normale de viata.
